Devoțională Oameni umbland ca niste copaci

"Isus a luat pe orb de mana si l-a scos afara din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Si-a pus mainile peste el, si l-a intrebat: `Vezi ceva?`El s-a uitat si a zis: `Vad niste oameni umbland, dar mi se par niste copaci`. Isus i-a pus din nou mainile pe ochi; i-a spus sa se uite tinta; si cand s-a uitat, a fost tamaduit, si a vazut toate lucrurile deslusit." (Marcu 8,23-25)



Isus si ucenicii Sai au acostat aproape de Betsaida Iulias. Poate ca nevoia de hrana a fost aceea care i-a determinat sa mearga direct in oras. Acolo, prietenii unui om orb l-au adus pe acesta la Isus. Situatia era aproape identica cu aceea a orbului vindecat in Decapole. Isus l-a condus pe acest om in afara orasului, acolo unde ii putea indrepta atentia catre ceea ce vroia sa faca pentru el. De asemenea, era posibil ca oamenii din oras sa inteleaga gresit vindecarea si sa o atribuie magiei. Datorita acestor motive, Domnul Hristos l-a adus pe orb departe de influentele care ar fi putut sa creeze confuzie in mintea lui.

Aceasta este singura ocazie, raportata in Sfanta Scriptura, in care Isus i-a cerut cuiva ca, inainte de savarsirea minunii vindecarii, sa-si prezinte starea in care se afla. Poate ca Isus a procedat astfel pentru a-i intari credinta. Doctorii din antichitate si facatorii de minuni credeau ca saliva avea anumite proprietati vindecatoare. Acum, Isus pune saliva pe ochii omului si Se atinge de ei, vindecandu-l partial. Este singura ocazie cand vindecarea se realizeaza in doua etape.

Isus Si-a pus mainile direct pe ochi. Cand le-a ridicat, omul a putut sa vada clar. Atunci, Isus i-a spus sa mearga acasa fara sa se intoarca in Betsaida si nici sa nu spuna nimanui ce se intamplase. Inca o data, Isus implinise profetia mesianica: "Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire, si Te voi lua de mana, Te voi pazi si Te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii lumina neamurilor, sa deschizi ochii orbilor, sa scoti din temnita pe cei legati si din inchisoare pe cei ce locuiesc in intuneric" (Isaisa 42, 6.7).