Meditație Iosif în Egipt - Studiu biografic

Scrisa de: -Ion_Marcel
Vizualizări: 124
Scrisa:
BBCode: [url=/meditatie/id/2899-iosif-n-egipt-studiu-biografic]Iosif în Egipt - Studiu biografic[/url]
TIBERIU EMERIC POP







IOSIF ÎN EGIPT

- STUDIU CARACTEROLOGIC -



EDIŢIA A II-A REVIZUITĂ ŞI ADĂUGITĂ









Dedic această carte bunului meu fiu István, de la care am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă tinerii şi modul în care ei pot să trăiască liberi în aşa fel încât să nu îşi compromită identitatea şi mărturia creştină.







CUPRINS





Prefaţă / 4



Introducere / 5



1. Iosif urât de fraţii săi (Geneza 37:1-36) / 8

1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11) / 8

1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36) / 10



2. Iosif sclav şi aruncat în închisoare (Geneza 39:1 - 40:23) / 13

2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20) / 13

2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23) / 17

2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-23) / 17



3. Înălţarea lui Iosif (Geneza 41:1-57) / 19

3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36) / 19

3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57) / 21



4. Fraţii lui Iosif (Geneza 42:1 - 43:34) / 24

4.1. Prima întâlnire - teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38) / 24

4.2. A doua întâlnire - primirea fraţilor (Geneza 43:1-34) / 26



5. Iosif se descoperă fraţilor săi (Geneza 44:1 - 45:28) / 30

5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34) / 30

5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28) / 31



6. Iacov şi Iosif (Geneza 46:1 - 48:22) / 33

6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 - 47:12) / 33

6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31) / 35

6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22) / 36



7. Moartea lui Iacov (Geneza 49:1 - 50:21) / 38



8. Moartea lui Iosif (Geneza 50:22-26) / 40



9. Concluzii - Iosif, un arhetip al Domnului Isus / 41



Încheiere / 42



Bibliografie







PREFAŢĂ



În practica cercetării teologice şi a studiului biblic în general, se cunosc mai multe metode de studiu, care se grupează, în funcţie de principiile taxonomice aplicate, în mai multe categorii.

De exemplu, după un anumit principiu, se cunosc: metoda sintetică, constând în obţinerea unei scheme grafice a cărţii ca întreg, prin notarea părţilor sale componente, a relaţiilor dintre ele şi a relaţiilor dintre părţile componente şi cartea luată ca întreg, metoda geografică adică studiul asupra geografiei ţărilor biblice, metoda culturală adică studiul culturii şi civilizaţiilor biblice, metoda istorică sau studiul istoric al naraţiunii biblice, metoda biografică sau studiul vieţii personajelor biblice, metoda doctrinară care este un studiu al doctrinelor găsite în Biblie, metoda tematică adică studiul unui subiect din Sfânta Scriptură, metoda practică sau căutarea adevărurilor şi principiilor valabile pentru oricine, câtă vreme aplicarea personală leagă adevărul exprimat în principiu de specificul persoanei respective şi, în fine, metoda tipologică, o metodă axată pe studierea antetipurilor sau arhetipurilor din Vechiul Testament, care reflectă adevăruri legate de cele din Noul Testament.

O altă clasificare posibilă este cea care urmează: metoda explicativă, care constă în citirea şi explicarea unui anumit pasaj biblic, cu ajutorul unui comentariu sau a altui instrument de cercetare, metoda ciclopedică adică studiu biblic realizat cu ajutorul dicţio-

narului care arată înţelesul cuvintelor, metoda tipică sau tipologică, o metodă care explică tipurile care ilustrează lucruri legate de Domnul Isus, de Biserică sau altele, metoda micro-

scopică sau analiza unui cuvânt până la maximele detalieri posibile, metoda telescopică sau studiul unei cărţi vizând scopul şi conţinutul ei, metoda paralelă care constă în studiul texte-

lor paralele ale Scripturii şi metoda topică adică studiul unor subiecte biblice.

Importanţa studiului biblic, de oricare tip ar fi acesta[1], rezidă în primul rând în faptul că în urma studiului putem să Îl cunoaştem şi să Îl înţelegem mai bine pe Dumnezeu, apoi că putem să tragem învăţăminte pentru viaţa noastră şi pentru creşterea noastră spirituală, şi la urmă dar nu în ultimul rând, îi putem ajuta pe cei din jurul nostru sau pe cei din sfera noastră de influenţă, ca să înveţe şi ei şi să se maturizeze în umblarea lor cu Domnul.

Cu siguranţă mai pot fi creionate şi alte aspecte, însă acestea pot fi încadrate în cele trei mari categorii menţionate mai sus.

Studiul de faţă este un studiu biografic sau caracterologic, realizat la un nivel accesibil oricui, având ca surse bibliografice cărţi care sunt la îndemâna celor care doresc să parcurgă un studiu biblic într-un mod pertinent.









INTRODUCERE



Societatea, aşa cum o cunoaştem noi, parcă are nevoie de eroi, de figuri marcante care să reprezinte aspiraţiile noastre, şi dacă aceştia nu există, oamenii îşi crează proprii eroi, personaje care să corespundă imaginii romantice existente în sufletul fiecăruia, personaje care să ajute omul robit de cotidian să se înalţe deasupra problemelor zilnice şi a neputinţei de a le rezolva în mod satisfăcător.

Într-un fel, acest lucru este de înţeles pentru că într-o lume în care decadenţa, instaurarea non-valorilor drept valori şi corupţia iau locul valorilor-etalon şi proclamă pluralismul tolerant, oamenii simt nevoia acută de a apela la persoane legendare, eroi invincibili, care să le dea speranţa zilei de mâine şi să-i amăgească, la urma urmei, atât în litaratură cât şi în arta cinematografică, demonstrând aparent că omul este propriul său salvator şi că bunătatea umană este leacul universal, iar justiţiarii sunt aceia care sunt che- maţi să restabilească ordinea în societate şi să o conducă astfel spre restaurare şi reabilitare. Această tânjire este de fapt o proiecţie a nevoii omului de Dumnezeu, a nevoii de a umple golul spiritual din suflet, a dorinţei nemărturisite de a recâştiga Paradisul pierdut, dacă ne este îngăduită această formulare.

Însă şi marile religii îşi au eroii lor, personalităţi care au avut o contribuţie substan- ţială la conturarea doctrinelor religioase, sau au avut un mare impact asupra vieţii de cre- dinţă a celor din jur, respectiv a celor credincioşi, eroi care prin învăţăturile şi faptele lor au devenit un fel de simboluri asociate în mod biunivoc cu religia lor. În mod evident, de aceeaşi prestanţă au parte şi cei care le-au fost discipoli, urmaşi sau le-au urmat exemplul.

În ceea ce priveşte creştinismul, putem menţiona o serie de personalităţi marcante[2], începând încă din perioada imediat post-apostolică, cu: Ignaţiu, Policarp, Iustin Martirul, continuând apoi cu Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazians, Ioan

Hrisostom, Augustin de Hippo, Anselm de Canterbury, Toma d'Aquino, Martin Luther, Jean Calvin, John Knox, John Wesley, iar mai aproape de vremurile noastre, cu: Charles H. Spurgeon, Dwight L. Moody, C.S. Lewis, Dietrich Bonhoeffer, şi de ce nu, Billy Graham.

Trebuie să recunoaştem însă faptul că Biserica, traversând o periculoasă criză de identitate, într-un context post-modern şi în multe locuri chiar post-creştin[3], deseori nu se inspiră din Sfânta Scriptură ci din Tradiţie[4] sau şi mai rău, din sistemul lumesc de valori, atunci când îşi caută modelele umane de slujire, sau „eroi” ai vieţii de credinţă.

Deoarece Biserica este numită „stâlp şi temelie a adevărului” de către sfântul apostol Pavel (1Timotei 3:15), şi trebuie să se ridice la nivelul acestei definiri pentru a putea vieţui şi a putea fi cu adevărat relevantă pentru societatea în mijlocul căreia fiinţează, credem că este în mod imperios necesar să ne întoarcem la exemplele scripturale de trăire evlavioasă şi să ne inspirăm din ele, în căutarea modelelor sau eroilor noştri.



În lucrarea de faţă ne propunem să studiem viaţa lui Iosif, fiul lui Iacov, aşa cum ne este relatată pe paginile Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, şi vom avea astfel prilejul să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu un proeminent personaj biblic, un om al cărui destin aventuros a fascinat şi continuă să îi fascineze pe cititori.

Iosif este un om atât de real, atât de uman, cu toate problemele şi angoasele, cu toate eşecurile şi izbânzile omului contemporan nouă, dar atât de diferit de oamenii de atunci şi de cei de astăzi, în ceea ce priveşte modul său de raportare la evenimentele vieţii sale!

Iosif s-a născut la Haran, la 75 de ani după moartea lui Avraam şi cu 30 de ani înainte de a muri Isaac, atunci când tatăl său avea aproape 90 de ani[5]. În momentul naşterii sale, mai erau 8 ani până la întoarcerea familiei în Canaan. Iosif a fost vândut ca sclav la vârsta de 17 ani şi a petrecut 13 ani în casa lui Potifar şi în închisoare.

Dacă la puţin timp după sosirea în Canaan (≈ 2.000 B.C.) Avraam s-a coborât în Egipt ca să scape de foamete (Geneza 12:10), tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vândut de fraţii lui (Geneza 37:12-36).

Urmărind povestea vieţii sale, vom găsi modalităţi practice de împotrivire faţă de ispită şi de a evita căderea în păcat, în mijlocul celor mai grele împrejurări, şi vom putea observa modul de lucru al lui Dumnezeu, care îi binecuvântează pe aceia care îşi pun nădejdea în El şi Care îi cinsteşte pe aceia care se ştiu smeri cu inima.

Iosif este o personalitate atât de marcantă încât putem citi despre el nu doar în Biblie ci şi în tradiţia iudaică, în care Iosif este acuzat, ca o crudă ironie a vieţii, că a cauzat robia egipteană. Îl găsim însă şi în tradiţia mahomedană, în care este admirat sub numele de Yusuf ben Yacub şi este considerat unul dintre oamenii evlavioşi din timpurile vechi, care la moartea sa s-a dovedit a fi un adevărat musulman[6].

De asemenea, şi arta[7] a consemnat experienţele vieţii sale, prin prisma literaturii şi a artei dramatice, a picturii şi a muzicii.

Desigur că Scriptura nu prezintă fiecare detaliu al vieţii lui Iosif, dar din cele relatate vom putea trage concluzii de importanţă deosebită pentru viaţa noastră de credinţă şi pentru propria noatră creştere spirituală, după ce Îl vom fi văzut în spatele evenimentelor pe Dumnezeu, Care este la cârma istoriei universale dar şi individuale.

Dumnezeu Se implică în mod plenar, activ şi dinamic în viaţa celor pe care îi iubeşte şi care răspund prin credinţă la această dragoste, şi vom putea înţelege în acest context că Dumnezeu îl binecuvântează, îl păzeşte şi îl formează pe cel care se încrede în El, ca apoi să îl folosească pentru slava Sa şi binecuvântarea multora.

Vom arăta că istoria vieţii lui Iosif este de fapt istoria implicării lui Dumnezeu în viaţa umană, este istoria iubirii Sale reflectată în viaţa unui om care a ştiut să trăiască în aşa fel încât să Îl onoreze prin atitudinile şi faptele sale.

Vom arăta de asemenea că şi noi putem avea ocazia să experiem binecuvântările Dumnezeului cel atotputernic, în ciuda adversităţilor sau a circumstanţelor nefavorabile, deoarece iubirea Sa izvoreşte din Dumnezeirea Sa, care tronează deasupra tuturor evenimen-

telor şi tuturor protagoniştilor acestor evenimente, şi care transcede tot ceea ce putem noi gândi.







1. IOSIF URÂT DE FRAŢII SĂI

(Geneza 37:1-36)

1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11)


Povestea vieţii lui Iosif a fost marcată încă de la început de faptul că a fost fiul favorit al tatălui său, şi aceasta datorită mai multor lucruri: înainte de toate, a fost fiul născut de Rahela, so­ţia pe care Iacov a iubit-o cu adevărat, apoi el s-a născut la bătrâneţe (Geneza 37:3) şi în ultimul rând, el era mezinul familiei iar ataşamentul părinţilor faţă de cel mai mic copil din familie este proverbial.

Ştim că Iacov s-a îndrăgostit la prima vedere de Rahela, deoarece dacă ar fi fost vorba doar de o pasiune fulgerătoare, Iacov nu ar fi acceptat să lucreze încă şapte ani pentru Rahela, după ce a slujit şapte ani pentru Lea. De altfel, este interesant de observat că Iacov care şi-a înşelat fratele şi apoi tatăl, este înşelat la rândul său de socrul său Laban, care i-a dat de soţie pe Lea, care nu avea trecere înaintea peţitorilor.

Dragostea lui Iacov pentru Rahela se vede clar şi în anticiparea întâlnirii sale cu Esau, fratele pe care l-a trădat în tinereţe, ocazie în care Iacov, pentru a o proteja pe Rahela şi pe fiul ei Iosif, i-a aşezat ultimii în coloana care se îndrepta spre Esau[8] (aşa cum putem citi în pasajul Geneza 32:1 - 33:16).

Fiul născut de femeia iubită are deci în inima lui Iacov un loc deosebit, mai ales că Rahela a fost stearpă şi cu greu a putut să-i dăruiască un fiu soţului ei. Iacov a mai avut fii şi cu Lea, precum şi cu sclavele soţiilor sale, dar nici unul dintre aceşti fii nu era ca Iosif. În mod parentetic putem vedea cum Iacov nu a învăţat nimic din lecţia amară a favoritismului părintesc, trăită în experienţa proprie în copilărie şi în tinereţe.

Iosif deci a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov, căruia Dumnezeu i-a dăruit doisprezece fii şi o fiică, şi este cel dintâi fiu al Rahelei. A fost supranumit de unii Iosif visătorul sau Iosif cel frumos. Momentul şi felul în care Iosif îşi primeşte numele este relatat în cartea Geneza, capitolul 30, versetele 22-24, unde citim că Dumnezeu a ascultat-o pe Rahela şi a făcut-o să aibă copii. Rămânând însărcinată, i-a pus numele Iosif (Adaos) fiului ei, arătând astfel dorinţa ca Dumnezeu să-i mai dăruiască încă un fiu.

Toţi fiii lui Iacov erau voinici şi sănătoşi, mergeau zilnic cu turmele la păşune. Între fiii lui Iacov, cel mai aşezat şi mai cuminte era Iosif. El nu a profitat de avantajul statutului său privilegiat în familie, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat, ci era supus şi îşi vedea de treburi, împreună cu fraţii săi. Mulţi tineri din ziua de astăzi ar trebui să-l ia pe Iosif de exemplu în ceea ce priveşte relaţiile lor cu părinţii şi cu fraţii lor.

Dacă Iosif, care şi-a petrecut o bună parte din copilărie la Hebron (Geneza 35:27), cândva la începutul secolului XVII B.C.[9], nu ieşea niciodată din voia părinţilor, vorbea numai prin cuvinte frumoase şi părinţii îl iubeau mult, fraţii săi în schimb au ajuns să îl urască, deoarece au observat (cum ar fi putut oare să treacă cu vederea haina deosebită primită de Iosif de la tatăl lor?) că Iacov îl iubea mai mult pe Iosif decât pe oricare dintre ei. Dan, Neftali, Aşer şi Gad erau fiii sclavelor soţiilor lui Iacov şi statutul lor era usor diferit de cel al lui Iosif (deşi era ceva obişnuit în acele vremuri ca stăpânul să aibă copii cu sclavele, aceştia fiind socotiţi fii ai soţiei care deţinea sclava respectivă).

Ştim de asemena că Iosif nu suporta vorbele rele ale fraţilor săi şi le spunea tatălui lor, lucru pentru care era considerat pârâcios şi era tratat ca atare. Nu putem şti câtă dreptate au avut fraţii lui Iosif: poate că era un copil răsfăţat şi pârâcios, poate era doar sincer şi bine intenţionat faţă de tatăl său şi sensibil în relaţiile cu fraţii săi. Probabil că sinceritatea şi naivitatea sa au fost interpretate în mod greşit de fraţii săi.

De altfel, fiii lui Iacov cu Lea au arătat în decursul vieţii lor că nu sunt oameni spiri- tuali sau duhovniceşti.[10] Este e ajuns să menţionăm răzbunarea violării Dinei (Geneza 34:1-31), relaţia dintre Iuda şi Tamar (Geneza 38:1-30) şi aventura lui Ruben cu Bilha (Geneza 35:21-22).

Însă Iosif, care are vise date de Dumnezeu este de o altă factură spirituală. Visul lui, în care snopii fraţilor săi au înconjurat snopul său şi s-au aruncat la pământ înaintera acestuia, a avut darul să întărâte şi mai mult resentimentele şi ura fraţilor săi. Dacă până atunci fraţii săi nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenoasă, de atunci încolo l-au urât de-a binelea şi nu este exclus ca, măcar în mintea unuia din ei, să se fi născut gândul de a scăpa în mod defini- tiv de Iosif. Şi, în mod cu totul surprinzător, în loc să fie descurajat de această atitudine ostilă, Iosif împărtăşeşte fraţilor lui, în prezenţa lui Iacov, şi cel de-al doilea vis al său. În acest vis, se făcea că soarele, luna şi unsprezece stele s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea sa. Iacov, evident tulburat de cele auzite, l-a mustrat pe Iosif, lucru care nu este de mirare pentru că posibilitatea sugerată de vis ca părinţii şi fraţii săi să se proştearnă înaintea lui Iosif era una care ducea la indignare. Chiar dacă era răsfăţatul tatălui său, acest vis s-a părut a fi de o îndrăzneală ieşită din comun. Se pare că soarele şi luna îi reprezintau fie pe Iacov şi Rahela, care putea fi însărcinată cu Beniamin (era vorba de unsprezece stele în vis), fie pe Iacov și Lea, pentru că Rahela deja murise (în această situație oare Bilha, roaba Rahelei, a continuat să-l îngrijească pe Iosif?). Dar cine dintre familie ar fi putut şti ce avea Dumnezeu pregătit pentru viitor?

Este vrednic de admirat faptul că, în loc să tacă, aşa cum ar fi fost mai comod, Iosif

le-a spus fraţilor şi tatălui lor tot ce a primit de la Dumnezeu, fără a se gândi prea mult la repercusiuni - sau dacă s-a gândit la aşa ceva, a avut puterea să ignore acest aspect. Nu putem şti cât de mult Îl cunoştea Iosif pe Dumnezeu, probabil că a auzit despre El în relată-

rile lui Iacov, care aşa cum ar face toţi părinţii cu fiul favorit, i-a povestit experienţele sale cu Dumnezeu. Din această cauză, îndrăzneala lui Iosif în relatarea viselor avute poate fi atribuită mai mult naivităţii şi nu încrederii sale în Dumnezeu. Oricum, a fost bine că el a povestit acele vise, pentru că au devenit nişte semne divine pentru familia sa, iar Iacov a ţinut minte aceste lucruri. În mod evident, la împlinirea lor, Iosif a fost pe deplin justificat înaintea familiei sale și s-a putut vedea că visele lui nu au fost reflexia unei ambiții personale bine ascunse.

Există posibilitatea ca într-un context încărcat de forţa evenimentelor de viaţă şi de schimbările complexe legate de maturizare, viaţa interioară a lui Iosif să fi devenit oarecum agitată, la fel ca a oricărui alt adolescent[11].

Toate aceste tensiuni se brodează însă pe marginea problemei hainei deosebite primite de Iosif de la tatăl său. Ştim că în acele vremuri îmbrăcămintea bărbaţilor cuprindea câteva piese vestimentare, începând cu hainele de dedesupt[12], adică o cămaşă strâmtă („kethoneth” traductibil cu manta, rochie, tunică sau veşmânt) de lână, in sau bumbac, la origine fără mâneci şi lungă până la genunchi, iar mai târziu lungă până la încheietura mâinii şi până la glezne. Urma a doua tunică sau roba[13], centura, cingătoarea din piele, legătura din pânză sau cordonul, apoi veşmintele de deasupra, mantia, adică o legătură de pânză pătrată sau alun- gită, de 2-3 metri lungime („meyil” traductibil cu manta sau rochie), strânsă în jurul corpului cu o centură, punga de bani şi sandalele. Dintre veşminte lipseau pantalonii, pe care îi purtau doar preoţii la împlinirea actelor cultice.

Haina pestriţă probabil că a fost o tunică cu mânecile lungi (întrucât termenul ebraic poate însemna fie pestriţ, fie cu mâneci lungi), iar fraţii lui Iosif, ca bărbaţi care lucrau aveau tunici cu mâneci scurte.

Această diferenţă de statut uşor vizibilă şi evidentă nu numai pentru membrii familiei şi în gospodăria lor, ci înaintea tuturor, a generat mari tensiuni în relaţiile şi aşa încordate dintre Iosif şi fraţii săi. Aceste tensiuni, refulate cumva până atunci, au ieşit la suprafaţă la relatarea viselor avute de Iosif.

Pe lângă lovitura dată demnităţii fraţilor, ca să nu spunem orgoliului lor masculin, mai există un aspect, de altă nuanţă, care se constituie într-o problemă extrem de delicată în sânul familiei. Haina pestriţă putea indica, în mod foarte probabil, intenţia lui Iacov de a-l face pe Iosif moştenitorul dreptului de întâi născut[14]. Ştim că Ruben a fost deposedat de acest drept din cauza aventurii sale cu concubina tatălui său (Geneza 35:22; 49:3-4 şi 1 Cronici 5:1-2), iar Simeon şi Levi au fost ocoliţi din cauza crimei de la Sihem (Geneza 34:25-30; 49:5-7), aşa că ar fi urmat Iuda, însă Iosif era întâiul născut al femeii iubite.

În acest fel, fraţii lui Iosif au avut suficient temei, cel puţin potrivit modului lor de a înţelege lucrurile, să nutrească sentimente negative faţă de el. Probabil că şi rivalitatea dintre Iuda şi Iosif, ca şi vânzarea lui ca sclav îşi găsesc motivaţia tot în disputarea dreptului de întâi născut.

Iată-l aşadar pe Iosif, tânăr naiv şi cinstit, pus în antiteză cu fraţii săi mai mari cu demnitatea compromisă şi cu o morală îndoielnică. Îl admirăm pe Iosif şi îl recomandăm drept exemplu pentru toţi tinerii care trăiesc într-o familie numeroasă şi sunt expuşi tensiunilor specifice unui astfel de mediu.



1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36)



Frații lui Iosif pășteau oile la Sihem și Iacov a vrut să-l trimită pe Iosif la ei pentru ca să primească vești de la fiii săi. Deși era într-o postură privilegiată și ar fi putut refuza dorința tatălui său, riscând totuși să fie mustrat aspru, Iosif a ales să se conformeze.

Această tărie de caracter îl va caracteriza și în viitor, așa cum vom vedea. Promptitu-

dinea cu care a răspuns tatălui său denotă un caracter curat și ferm, nepervertit de avantajele avute. Nu putem decât să-l admirăm pe Iosif și să anticipăm un viitor strălucit pentru un asemena tânăr; însă evenimentele viitoare par să contrazică orice predicție de acest gen.

Plecând în căutarea fraților săi, Iosif se îndreptă spre Sihem, un loc situat la aproxi- mativ 60-70 km spre nord de Hebron, unde locuia familia lui Iacov. Dar frații săi nu erau în locul în care Iosif se aștepta să-i găsească și el se hotărește să meargă mai departe ca să-i caute[15]. Din respect față de tatăl său, auzind de la cineva că frații săi s-au îndreptat spre Dotan, un loc la vreo 128 km nord de Hebron[16], Iosif se îndreaptă și el într-acolo, trecând astfel cu succes examenul pregătit de Dumnezeu pentru el. Așa cum se întâmplă și în viața noastră, Dumnezeu l-a încercat pe Iosif în împrejurări deosebite, în care el putea să aleagă în mod liber între bine și rău, între corect și incorect, între scultare și superficialitate.

În momentul în care frații săi l-au zărit de departe, s-au adunat la sfat și au hotărât să-l omoare. Motivul esențial care a dus la această tentativă de omor se pare că nu a fost haina pestrită ci visele avute de Iosif. Putem afirma acest lucru întrucât frații săi îl numesc visător de vise și găsesc că omorându-l pe Iosif, nu se va mai alege nimic din visele sale. În acest fel, frații își dau arama pe față, arătând că sunt niște oameni limitați, brutali și care nu cred în relațiile de familie. Alegerea violenței, și încă în mod criminal, arată ce fel de oameni sunt acești „frați”.

De fapt, decăderea morală şi spirituală a fraţilor lui Iosif este evidentă: Avraam Îl iubea pe Dumnezeu, Îi zidea altare peste tot pe unde călătorea şi I se închina, însă fiilor lui Iacov nu le păsa de Dumnezeu, nu ridicau altare, nu se închinau lui Dumnezeu (în schimb

s-au asociat cu canaaniţii şi s-au dedat fără reţineri la practicile şi păcatele acestora, urmând ca peste câteva generaţii descendenţii lor să fie cu totul absorbiţi de cultura coruptă a cana- aniţilor)[17].

Totuși Ruben intervine în favoarea lui Iosif, îndemnându-și frații să nu-l omoare, ci să-l arunce într-o groapă din pustie. În felul acesta vor scăpa de el, dar va rămâne la bunul lor plac și, lucru important, Ruben va putea să-l salveze mai târziu și să-l ducă acasă la Iacov. Din câte știm despre Ruben, nu dragostea de frate l-a determinat să acționeze în acest fel, ci mai degrabă dorința de a-și reabilita imaginea în ochii tatălui lor (să nu uităm că aventura lui Ruben cu Bilha l-a compromis în ochii lui Iacov), mai ales că s-ar putea prezenta ca salva- torul mezinului, în contrast cu frații mai nemiloși.

Iosif s-a apropiat de frații săi fără să bănuiască ceva, iar aceștia l-au prins și l-au aruncat într-o groapă din apropiere.

Știm că cisternele[18] erau scobite în terenul stâncos de calcar sau săpate în sol şi ten- cuite cu mortar pentru a reţine apa de ploaie; ele asigurau apa pentru oameni şi animale pe parcursul celor mai multe luni uscate (şi atunci când se goleau, puteau servi drept celule pentru întemniţarea prizonierilor - vezi groapa lui Malchia din Ieremia 38:6). Vedem mâna lui Dumnezeu la lucru, întâi prin Ruben, care i-a salvat viața și apoi prin faptul că groapa era fără apă, și astfel i-a mai fost salvată viața încă odată. Mai mult, Iosif nu a pățit nimic grav în căderea sa în groapă, deși putea rămâne schilod sau paralizat pe viață în urma căzăturii.

Ca după un lucru vrednic și cuminte, frații săi s-au așezat să mănânce. Probabil că

s-au simțit satisfăcuți de fapta lor și de rezolvarea ivită pe neașteptate; faptul că l-au dezbră-

cat pe Iosif de haina sa pestriță dovedește în mod clar că acesta era obiectul mâniei lor, al umilirii lor continue în familie și societate.

În timp ce mâncau, au văzut o caravană de ismaeliți apropiindu-se, cămilele lor fiind încărcate cu marfă: tămâie, balsam alinător și smirnă în Egipt. Este știut că mirodeniile erau aduse în Egipt de către ismaeliți sau madianiți[19], negustori arabi care se ocupau cu comercia-

lizarea produselor aromate care aveau mare căutare: în timpul slujbelor religioase ritualurile curpindeau și arderea unor ierburi înmiresmate în templu, medicii[20] le socoteau indispensa-

bile iar preoții le utilizau pentru îmbălsămare.

Iuda, într-un acces de bunătate, poate înduioșat de lacrimile lui Iosif, propune ca acesta să nu fie omorât căci este totuși fratele lor, ci vândut ismaeliților. Omorându-l pe Iosif nu vor câștiga nimic, dar dacă îl vor vinde ca sclav, nu vor fi vinovați de crimă și vor și câștiga și ceva bani. Frații îl ascultă pe Iuda, poate bucuroși că nu trebuie să recurgă la fratricid, și iată că Dumnezeu se implică din nou în favoarea lui Iosif.

Este adevărat că el ajunge să fie vândut ca sclav, pentru 20 de arginți, sau 20 de sicli de argint, care era prețul mediu obișnuit[21] plătit pentru un sclav în perioada timpurie sau prima jumătate a mileniului II B.C.[22], (preţul de 20 de sicli sau şecheli reprezenta aproxima-

tiv plata muncii pe doi ani[23]) dar scapă cu viață.

Dacă șederea în groapă a avut ca efect smerirea lui Iosif și l-a îndemnat la introspecție, vânzarea lui ca sclav probabil că l-a afectat și mai mult. Nu este de mirare, căci din fiul favorit ajunge să fie un sclav, un nimeni fără identitate, fără familie, fără sprijin, fără drep- turi. Scriptura nu redă nici o reacție a lui Iosif, dar putem bănui tulburarea și indignarea care l-au cuprins, și poate și resemnarea, cel puțin pentru o perioadă de timp.

În timpul tranzacției Ruben lipsea, fiind probabil plecat să pună pază la oi, fiind[24] cel mai conștiincios dintre frați - apucăturile ismaeliților și lipsa lor de scrupule erau bine cu- noscute. La întoarcerea sa rămâne uimit și descumpănit văzând că planul său nu reușise și nu-și va mai putea reabilita numele în fața lui Iacov. Deznădejdea sa îi motivează pe ceilalți la acțiune și, pentru că oricum ar fi trebuit să justifice absența mezinului, frații se hotăresc pe loc să omoare un țap, să înmoaie haina lui Iosif în sângele animalului și apoi s-o trimită lui Iacov cu mesajul că au găsit haina însângerată și că probabil o fiară a curmat viața fratelui lor mai mic.

Evident, Iacov recunoaște haina dăruită de el cu atâta dragoste fiului său și, în fața evidenței, nu poate decât să se lase copleșit de durere. Acceptă că Iosif a murit, dar nu se poate totuși împăca cu acest gând și îl jelește. Toți copiii săi se adună să-l mângâie, dar el nu vrea să primească mângâierea lor, ci lasă ca durerea să-l cuprindă pe de-a-ntregul.

În vremurile acelea, rudele și prietenii purtau doliu după cel decedat, ca expresie a durerii și își manifestau sentimentele prin[25] bocet, plânset, tânguire, ruperea veșmintelor la piept, șederea în praf și cenușă, îmbrăcarea de haine negre, acoperirea capului și a feței și umblarea fără încălțăminte.

Faptul că Iacov și-a rupt hainele și a șezut cu un sac pe coapse ne arată dimensiunea suferinței sale părintești; despre ceilalți membri ai familiei nu citim lucruri asemănătoare, probabil pentru că Iosif nu era prea popular între ei, și se prea poate ca ei să fi afișat o atitudine de doliu, dacă nu din dragoste față de Iosif, măcar din considerație față de Iacov și pentru a-și ascunde participarea la evenimentul tragic.

În acest timp, Iosif este dus de ismaeliți și vândut mai departe ca sclav, și anume ca sclav al lui Potifar, comandantul gărzii faraonului. Abia la sfârșitul istorisirii vom înțelege de ce a permis Dumnezeu ca Iosif să fie vândut ca sclav și nu altundeva decât în Egipt.





2. IOSIF SCLAV ŞI ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE

(Geneza 39:1 - 40:23)

2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20)



Egiptul este o ţară aflată în nord-estul Africii, despre istoria căreia menţionăm câteva lucruri, şi anume că în mileniul IV B.C. au apărut 2 regate: Egiptul Inferior (sau Regatul de jos) aflat în Delta Nilului şi Egiptul Superior (sau Egiptul de sus) care se întindea de-a lungul fluviului Nil; după unificarea celor 2 regate în anul 3.100 B.C., Egiptul a cunoscut 30 de dinastii de faraoni şi istoria ulterioară a ţării se împarte în 3 peroade mari: Regatul Vechi (2700 - 2200 B.C.), Regatul Mijlociu (2100 - 1786 B.C.) şi Regatul Nou (1570 - 1100 B.C.)[26].

Potifar fiind unul din potentații vremii sale, ca comandant al gărzii faraonului, avea o gospodărie mare și probabil un mare număr de sclavi. L-a cumpărat pe Iosif, poate pentru că era tânăr și arăta bine, poate doar pentru că mai avea nevoie de un sclav sau pentru că așa era moda vremii sale. Știm că viaţa sclavilor era ieftină şi brutală și sclavia era foarte diferită la egipteni, sirieni, asirieni, babilonieni și romani, iar la evrei Dumnezeu a lăsat și legi de protecție socială a sclavilor. Se pare că Potifar nu era un stăpân de sclavi diferit de contem- poranii săi, dar fiind militar, poate era mai aprig decât ei sau mai orientat spre disciplina riguroasă.

Potifar este un nume tipic autohton[27], corespondentul în limba egipteană fiind „Pa-Di-Pa-Ra”, adică „Darul zeului Ra”. Ra era zeul soare, reprezentând o personificare a soarelui, un zeu deosebit de important din panteonul egiptean[28].

Un lucru care ne uimește și ne impresionează la citirea acestei relatări este faptul că Dumnezeu a fost cu Iosif și făcea ca totul să-i meargă bine în ceea ce privește îndatoririle sale. Implicarea lui Dumnezeu dovedește că Iosif nu a ajuns la întâmplare în Egipt și în

casa lui Potifar. Putem vedea de asemenea faptul că această implicare a lui Dumnezeu a garantat succesul lui Iosif și nu capacitățile sale sau înzestrarea sa naturală, care de altfel

i-au fost de mare folos. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el, lucrurile ar fi decurs cu totul altfel. Locuind în casa lui Potifar, Iosif își desfășura activigtatea sub ochii stăpânului său, cel puțin în perioada când acesta se găsea acasă.

Întrucât Iosif era binecuvântat de Dumnezeu în ceea ce făcea, Potifar a văzut ceva deosebit la acest sclav al său, a văzut că nu era mincinos, nu fură, este credincios în lucrurile încredințate lui, că duce la bun sfârșit sarcinile încredințate și, ca unul obișnuit să cântă- rească oamenii în ceea ce privește personalitatea lor și felul lor de a fi, pentru că răspundea de siguranța faraonului și de desfășurarea impecabilă a serviciului de gardă, Potifar a recu- noscut valoarea lui Iosif și l-a ridicat în funcție, punându-l responsabil peste toată casa și gospodăriile anexe.

Era o slujbă grea și solicitantă, statutul lui Iosif printre sclavi fiind pe măsura respon-

sabilităților sale. Nu știm cum au reacționat ceilalți sclavi la această ridicare pe o treaptă mai înaltă de slujire, poate au fost invidioși, poate l-au judecat sau l-au bârfit, poate au încercat să-i câștige bunăvoința și să-i intre în grații, poate toate acestea - și nu ar fi de mirare, pentru că toate aceste aspecte sunt caracterisitici comune tuturor oamenilor.

Nu putem ști cât de solidari au fost ceilalți sclavi cu Iosif, Scriptura nu ne spune nimic nici despre etniile lor, nici despre alte lucruri care atunci și acolo puteau fi semnificative, dar din relatarea pe care o avem, nu răzbate nicidecum „solidaritatea de breaslă”.

Însă indiferent de cum stăteau lucrurile cu tovarății săi de slujbă, Dumnezeu a binecu-

vântat în așa fel viața lui Iosif încât a primit suficientă înțelepciune și destoinicie ca să facă față multiplelor sale îndatoriri. Probabil că la aceasta a contribuit și faptul că în casa tatălui său, Iosif n-a fost un leneș răsfățat ci a lucrat în gospodărie, s-a implicat în activitățile cu- rente, potrivit cu vârsta și statutul său în familie, iar acum, pus într-o poziție mai înaltă decât tovarășii săi, este capabil să facă față. Nici noi nu ar trebui să trecem cu vederea experiențele avute în casa părinților noștri, nu ar trebui să ignorăm sau să disprețuim acele lucruri care au contribuit la formarea noastră și la acumularea unui bagaj de experiențe sau la dezvoltarea de aptitudini. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu putem ști ce ne-a rezervat Dumnezeu pentru viitor, la ce lucrare sau la ce activități ne va chema, în ce vom fi implicați.

Pe lângă problemele generate de specificul statutului și activității sale ca sclav, stres ocupațional am spune noi, Iosif a mai avut de furcă și cu o problemă foarte delicată din domeniul moral, și anume atitudinea provocatoare a soției stăpânului său. Lucrând în casă, fiind responsabil cu mai multe lucruri, după un timp Iosif a fost observat de soția lui Potifar, și pentru că Iosif era un tânăr curat, frumos și atrăgător, ea a pus ochii pe el.

Văzându-și casa bine pusă la punct, cu activitatea decurgând într-un mod de-a dreptul încurajator și aducând prosperitate, Potifar nu se mai îngrijea de activitățile gospodărești ci se îndeletnicea doar cu lucrurile ușoare, cu distracția[29]. De fapt, Potifar a văzut cum Dumne- zeu era cu Iosif și că El făcea ca toate lucrurile să-i meargă bine. Dumnezeu, în bunătatea

Sa, a binecuvântat casa egipteanului și toată gospodăria sa.

Nu știm în ce măsură soția sa era părtașă acestor distracții[30], știm doar că la un moment dat i-a propus lui Iosif să întrețină relații sexuale cu ea. Fiind obișnuită să aibe tot ce vrea, ca soție a unui om important, puternic și influent, deprinsă să dea ordine iar acestea să fie exe- cutate întocmai[31], și având probabil o moralitate îndoielnică, nu este de mirare că această femeie a fost atrasă de Iosif, care nu era doar frumos la chip ci și integru la suflet.

Deși părea să aibă tot ce putea să-și dorească o femeie, soția lui Potifar era în realitate lipsită de țel și avea mult timp liber, din moment ce soțul ei era un om foarte ocupat și nu aveau copii. Se poate că avea sentimentele rănite din cauză că soțul nu-i dădea suficientă atenție[32], și având inima goală, a tânjit după satisfacție, căutată însă în mod greșit în sexuali- tate.

Refuzul și refractaritatea lui Iosif nu făceau decât să-i întărâte ambiția și dorințele ei necurate, dar tânărul nostru îsi păstra demnitatea și curăția sufletească. Este vrednic de ad- mirat, și aceasta cu atât mai mult cu cât puterea de fascinație a unei femei este foarte mare, iar atunci când o femeie își pune la bătaie toate mijloacele și își folosește toate resursele, este irezistibilă. Dar Iosif știa bine două lucruri: poziția sa față de Dumnezeu și poziția sa față de stăpânul său. În momentul în care stăpâna îl abordează cu nerușinare, nefiind probabil la prima încercare de acest gen (avea o mulțime de sclavi bărbați), Iosif îi reproșează atitudinea spunând că stăpânul său l-a pus responsabil peste toată casa și nu numai că are totul în admi- nistrare, dar nici nu i se cere socoteală e activitatea depusă. Cum ar putea el înșela încrede-

rea stăpânului său? Și cum ar putea el păcătui împotriva lui Dumnezeu? Așadar, un tânăr pe vremea când nu se vorbea de codul de etică și deontologie sau codul de conduită al persona-

lului din subordine, știe să-și păstreze demnitatea și să nu-și compromită statutul, activitatea și nici demnitatea stăpânilor lui. Ba mai mult, deasupra tuturor acestor aspecte, el nu vrea să Îl compromită pe Dumnezeu și nici relația sa cu El. Putem înțelege de aici că atitudinile noastre trebuie modelate de către relația noastră personală cu Dumnezeu și că onoarea, demnitatea și sfințenia Sa trebuie puse pe primul loc.

Întărâtată de atitudinea lui Iosif, pornită să-l cucerească de parcă ar fi fost un joc nou și interesant, soția lui Potifar (faptul că nu ni se dă numele ei arată că ea a jucat un rol secundar în iconomia lui Dumnezeu) insistă pe lângă Iosif în fiecare zi, de parcă ar fi un animal de pradă care se joacă cu prada sa înainte ca acesta să-și întâlnească destinul.

Trebuie să-l admirăm pe Iosif și pentru iscusința sa de a evita păcatul precum și tena- citatea credinței sale. Fiind ocupat cu diverse lucruri, evita să fie în preajma femeii care îl ispitea la păcat și doar atunci când era neapărat necesar accepta să fie în prezența ei. Proba- bil că pentru aceste momente Iosif alegea un timp în care nu puteau fi singuri și prezența celorlalți sclavi îl proteja oarecum de avansurile soției lui Potifar. Nu putem ști ce gândeau ceilalți sclavi, care poate au avut cândva parte de favorurile stăpânei, sau au fost martorii discreți ai unor aventuri extraconjugale ale ei, sau poate tânjeau după atenția ei care acum se concentra doar supra lui Iosif.

Într-o zi, s-a nimerit ca cei doi să rămână singuri, poate chiar datorită unor mașinații ale stăpânei, și ea a profitat de acest avantaj, l-a apucat de haină pe Iosif, crezând că acesta va ceda în fine inițiativei sale insisitente. Dar Iosif, în mod cu totul dezamăgitor pentru ea, a preferat să-și lase haina în mâinile ei și să plece în fugă, punând demnitatea lui Dumnezeu și onoarea stăpânului său mai presus de propria sa siguranță.

Iosif ar fi putut să dea vina pe problemele hormonale specifice tinerilor, în numele cărora în zilele noastre se comit atâtea mișelii, ar fi putut argumenta că s-a împotrivit destul sau că, în fond, femeia era stăpâna lui și el este dator să-i împlinească dorințele, dar nu a făcut nici unul din aceste lucruri. A ales să fugă! Poate că și noi, puși în circumstanțe asemă-

nătoare ar trebui să alegem părăsirea situației în cauză și nu negocierea compromisurilor de prost gust.

Întrucât vinovăția și rușine motivează puternic comportamentul unei persoane, soția lui Potifar nu a azitat ci a acționat instantaneu, pentru ieșirea din situația penibilă și pentru a-și salva așa-zisa demnitate, pretinzând că Iosif ar fi făut un atac la pudicitatea ei cu o tenta-

tivă de viol, și drept dovadă prezentând haina lăsată în urmă de acesta. Pentru a elimina orice dubiu și a întoarce situația în folosul ei, femeia a apelat la sentimentele celorlalți sclavi afirmând că prezența unui sclav evreu a lezat nu doar demnitatea ei ci și a celorlalți sclavi și slujitori.

Procedând astfel, a întors împotriva lui Iosif pe tovarății săi de slujbă, la care în mod normal ar fi găsit măcar o fărâmă de înțelegere chiar și în cazul în care ar fi fost vinovat. Putem lesne deduce că soția lui Potifar nu a fost o femeie naivă prinsă în capcana inimii ei de către o pasiune fulgerătoare, ci a fost o femeie ticăloasă aplecată spre poftele trupești, intrigi și mașinații; poate că nici nu putea să-și dezvolte personalitatea în altă direcție, având

în vedere condițiile sociale și familiale în care trăia[33].

Indignată de refuzul unui simplu sclav și jignită în feminitatea ei, soția lui Potifar își așteaptă soțul să vină acasă, păstrând obiectul incriminator la îndemână. Nu putem ști ce au gândit sclavii văzând care este situația, dar poate că vechea lor ură sau dispreț la adresa lui Iosif a găsit din nou combustibil. Relatarea biblică ne lasă să înțelegem că ceilalți sclavi nu erau evrei, ceea ce ar putea fi un motiv pentru o relația ostilă a sclavilor față de Iosif. Ori-

cum, la venirea lui Potifar acasă, dacă urma să cerceteze incidentul, soția sa se putea baza pe fidelitatea sclavilor săi.

Sosit acasă fără să bănuiască nimic, Potifar a fost extrem de neplăcut surprins de vestea tentativei de viol asupra soției sale, și în mânia sa justificată, decide să-l arunce pe Iosif în închisoare. Am fi tentați să ne așteptăm ca Potifar, în virtutea calității de soț, stăpân și comandant al gărzii, să intreprindă cercetări amănunțite cu privire la incident și să-i acorde lui Iosif prezumția de nevinovăție până la dovedirea culpabilității sale, dar evenimen-

tele se petrec în Egipt, acum multe mii de ani, într-o societate sclavagistă. De aceea, Potifar nu și-ar fi putut închipui că situația ar fi fost alta decât ceea ce i se prezentase.

Totuși, el nu ordonă executarea lui Iosif, ci închiderea sa[34]. Probabil că, neavând cum să fugă și nici unde să se refugieze, a fost găsit și prins undeva pe moșia lui Potifar. Nu știm dacă Iosif a stat ascuns sau doar s-a întors la locul unde dormea, cert este că s-a aflat repede unde este și a fost prins. Vedem din nou mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, salvându-l

pe Iosif. Nu este exclus ca Potifar să fi vrut să-l interogheze mai târziu pe Iosif, după ce temnița grea l-ar fi înfricoșat suficient, dar Scriptura nu ne dă nici un indiciu în acest sens.

Poate că Potifar s-a gândit că un sclav de ținuta morală a lui Iosif merită un astfel de tratament, poate că a simțit că este ciudat ca un astfel de om să încerce să-și violeze stăpâna, poate că faptul că Iosif n-a încercat să fugă de pe domeniile sale l-a pus pe gânduri pe Potifar sau poate că cunoștea pornirile soției sale; cert este că a ordonat închiderea lui Iosif în cea mai rea închisoare posibilă[35]. Un indiciu al modului în care a înţeles Potifar aventura dintre soţia sa şi Iosif poate fi tipul de temniţă pentru care a optat: în loc să fie executat imediat pentru viol, Iosif a fost trimis într-o închisoare regală pentru prizonierii politici[36].





2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23)



Închisorile egiptene serveau trei scopuri: erau un loc de izolare, erau centre pentru deținuții care așteptau judecata, dar și rezervă de forțe de muncă la muncile forțate prestate pentru Stat[37]. Într-un astfel de loc a ajuns și Iosif și probabil că în mod similar cu experiența gropii, are și acum ocazia introspecției și a meditării la viața sa și la relația sa cu Dumnezeu. Despre legătura sa cu Dumnezeu putem cunoaște mai mult din împrejurările ispitirii sale și apoi în perioada de detenție; vedem astfel că Iosif este conștient de existența lui Dumnezeu, de sfințenia Sa, de nevoia unei vieți evlavioase și de a accepta implicarea Sa în viața personală. Toate acestea probabil că le-a înțeles deja din relatările tatălui său Iacov, care i-a povestit, așa cum am mai sugerat că s-a putut întâmpla, viața și aventurile sale din tinerețe, ceea ce ne și face să subliniem importanța atenției date părinților noștri atunci când ne povestesc despre umblarea lor prin lume și umblarea lor cu Dumnezeu.

Iosif se afla în împrejurări adverse, era exilat, separat de familie, pus între străini, sclav, închis și posibilitatea împlinirii viselor avute mai demult pare de domeniul fanteziei. Dar faptul subliniat de relatarea scripturală că Dumnezeu era cu el și și-a revărsat bunătatea peste el, este garanția unui viitor mai bun. Ca și în casa stăpânului său, în închisoare Iosif câștigă aprecierea comandantului închisorii, ceea ce a dus la o situație similară cu cea din casa lui Potifar. Astfel, Iosif a fost pus responsabil peste ceilalți întemnițați și era cuprins nemijlocit în activitatea de conducere a închisorii. Conducerea casei lui Potifar și apoi a închisorii îl pregătesc pe Iosif pentru responsabilitățile viitoare, despre care el deocamdată nu știe nimic, ci mănâncă pâinea amară de întemnițat fără vină. Nu știm nici de data aceasta cum au reacționat ceilalți întemnițați, relatarea scripturală nu ne dă nici un indiciu.

Desigur că Iosif a fructificat experiența dobândită în administrarea casei lui Potifar și a lucrat cu sârguință și credincioșie și în închisoare, dar este clar că doar bunăvoința lui Dumnezeu față de el a fost elementul care i-a adus succesul și recunoașterea meritelor sale. Ca și în casa lui Potifar, Iosif are mână liberă în administrarea treburilor în chisorii, și co-

mandantul nu se mai implică în această sferă de activitate.





2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-3)



La un moment dat, faraonul a trimis în închisoare pe doi dintre demnitarii săi, și anume mai marele paharnicilor și mai marele brutarilor[38]. Aceștia au fost puși sub supravegherea lui Iosif, care câștigase deja încrederea comandantului închisorii. Nu putem ști cu ce l-au supărat acești demnitari pe faraon, dar nici nu este important; într-o societate ca cea a egiptenilor, suveranul putea proceda după bunul său plac față de toți supușii săi. De aceea, slujba la faraon era mai periculoasă ca alte ocupații din acele vremuri.

Dumnezeu a găsit o cale să le dea câte un vis acestor doi demnitari, după ce o vreme au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe Iosif și caracterul activităților sale. Probabil că Iosif se îngrijea de ei în mod deosebit fiindcă nu erau niște deținuți obișnuiți, lucru dovedit de faptul că au fost închiși în casa comandantului închisorii, un loc aparte în clădirea acesteia. Probabil că după trecerea unui timp oarecare, între Iosif și cei doi demnitari căzuți în dizgrație s-a putut dezvolta o relație de încredere reciprocă. Văzând tristețea celor doi în dimineața de după visul avut, Iosif se arată preocupat în mod sincer de starea lor și îi întrea-

bă de cauza stării lor deprimate. Iosif i-a abordat în mod direct, fără ocolișuri pline de șire-

tenie și expresii curtenitoare, ceea ce ne spune ceva despre caracterul său. Putem de aseme-

nea crede că el se interesa zilnic de starea lor și de aceea a și putut observa diferența de stare sufletească a celor doi. Este interesant de observat că Dumnezeu a dat demnitarilor vise asemănătoare și în mod simultan, asigurând în felul acesta continuarea planului Său cu pri-

vire la viitorul lui Iosif.

Demnitarii și-au dat seama de factura deosebită a viselor avute și erau deprimați din cauză că nu era nimeni care să le interprerteze sau să le tălmăcească visele.

Iosif, în loc să-și deplângă propria sa situație, ascultă atent relatarea celor două vise, pe care apoi le și interpretează, dând dovadă nu numai de înțelepciune ci și de o oarecare îndrăzneală. În mod cu totul vrednic de lăudat, Iosif îndreaptă asupra lui Dumnezeu atenția celor doi demnitari căzuți în dizgrație, prin afirmația că interpretările viselor sunt ale lui Dumnezeu.

Egiptenii lua în serios interpretarea viselor şi se pare că o persoană care a avut un vis, îi consulta pe preoţi pentru tălmăcire, iar aceştia consultau manualul de interpretare a viselor, pentru a găsi un vis similar sau un precedent pentru cel care le solicita serviciul. Se pare că existau două categorii de vise: cele cu rezultate bune şi cele cu rezultate rele[39]. Cei doi dem-
SMS
Nu a fost notată încă!
Nu ai acces, deoarece nu ești autentificat!
Informații avantaje cont membru autentificat
Nu a primit aprecieri încă!
Apreciază - dezapreciază
Nu a fost comentată încă!
Nu ai acces, deoarece nu ești autentificat!
Informații avantaje cont membru autentificat
Distribuie pe: facebook | twitter | google | linkedin | myspace | email
Meditații >> Meditații, categoria Biografii >> Meditație Iosif în Egipt - Studiu biografic | Salvatorul.ro
meniu prim
Dumnezeu vrea ca inima ta sa Îi aparţină Lui fiecare oră din zi, fiecare zi din săptămână, fiecare săptămână din lună, fiecare lună din an, fiecare an din viaţa ta !