Meditație 04 Mai - Faptele bune (1)

„El (Dumnezeu) ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în nepri­hănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin în­noirea făcută de Duhul Sfânt.”    Tit 3.5
În cercuri largi ale creştinătăţii se învaţă că omul tre­buie să contribuie prin faptele sale la primirea îndrep­tăţirii de la Dumnezeu. Conform acestor învăţături, faptele creştinului ar fi necesare pentru a-l face drept în faţa lui Dumnezeu, faptele bune ar fi mijlocul prin care s-ar câştiga fericirea veşnică.
Această greşeală fatală s-a cuibărit în inimile multor oameni. Acolo, ea găseşte un teren excelent în por­nirea, deja existentă, spre propria îndreptăţire. Mulţi gândesc că au posibilitatea să devină mai buni şi mai sfinți prin fapte bune.
Astfel de oameni nu cunosc faptul că:
- omul trebuie mai întâi să devină „părtaş al naturii divine”, pentru a putea face fapte bune care să reziste în faţa lui Dumnezeu;
- omul care „nu lucrează”, dar crede în Isus Hristos, ajunge numai prin această credinţă din poziţia unui pă­cătos în poziţia unui om drept în Hristos în faţa lui Dumnezeu;
- omul, natura păcătoasă, „carnea”, nu poate fi nicio­dată îmbunătăţită sau nu poate deveni sfântă.