Poezie Colindul celui născut din nou

Ninge peste lume cu fulgi mari,

şi-n fiecare fulg, o stea se-aprinde,

şi printre cântece urlate de-oştiri de lăutari,

se-aud trecând prin veacuri, ecouri de colinde.



E iar Crăciun, dar cât de dureros

că nimeni parcă nu-l mai înţelege.

De ziua Regelui ceresc, de ziua lui Hristos,

lumea sărbătoreşte cântând, dar fără Rege.



Totuşi, printre atâtea vieţi pustii,

într-o căsuţă dintr-un colţ uitat de lume,

în flacăra plăpând-a unor lumânări târzii,

un suflet chinuit strigă în lacrimi al Său Nume.



Nu-i nimeni plânsul să-i audă,

şi nimeni în lume lacrima să-i vadă,

poate doar luna-nfrigurată, clipind în noaptea udă

şi-n stradă înşiraţi, trei oameni de zăpadă...



Însă când a strigat: " - Doamne Isuse!,

în noapte-a răsunat prelung ecou,

iar sufletul pierdut printre speranţele-i distruse,

în loc să moară singur, a fost născut din nou.



De fericire, creştinul a ieşit în stradă

şi-a început să cânte-ncetişor,

şi-l ascultau la început doar cei trei oameni de zăpadă

şi corbii care se roteau deasupra lui în zbor.



Apoi, întreaga lume s-a oprit mirată,

o clipă să asculte colindul cel frumos,

dar imediat s-a dus, cu inima-ngheţată,

să moară mai departe, departe de Hristos.



E sărbătoare azi. E sărbătoare sfântă,

dar lumea nu-i cunoaşte cu-adevărat valoarea,

şi-atunci colindul sacru, ce-n stradă el îl cântă,

răsună-n ceruri, unde...de fapt, e sărbătoarea.