Poezie Povestirea Dragostei

Ah,Dragostea veni pe un pământ;

Ah, Dragostea ajunse pe o glie

Unde trăiau oameni fără de cant

Căci nu doreau să ştie melodie.



Ah, Dragostea s-opri pe un tărâm;

Ah, Ea a răsărit plină-n iubire,

Dar o-ntâlneau ca spinii de salcâm

Neîncercând să afle fericire.



Ah, Dragostea sosise într-un loc

Ca şi un prunc jingaş, fără putere,

Dar o priveau buimac şi dobitoc

Ferindu-se cu groază de durere.



Ci Ea-i privea cu ochii de copil,

Cu-ncredere supremă în Dreptate,

Ei concurau cine e mai abil

Râzând nesimţitor de bunătate.



Ah, Dragostea viaţa sa îşi da

Le-o întindea fără vre-o amăgire,

Ei nu înţelegeau ce Dânsa vrea

Neaspirând cu suflete iubire.



Ah, Dragostea picioare le-a spălat

Şi-I îndemna spre ceruri să păşească,

Iar ei în Ea cu cizmele au dat

Tot socotind, că vrea să-i amăgească.



Ah, Dragostea-i chema cu glas sfârşit

Îi implora eternele să urce,

Dar ei cu toţi barbar au năvălit

De au bătut-o, triumfând, pe cruce.



Sărmana şi-azi pe cruce stă în plâns

Când le priveşte-orbirea-n a lor feţe,

Iar ei se tăvălesc pe jos de râs

Dispreţuind ce-i dor şi ce-i tristeţe.



Ea le jeleşte drumul lor năuc,

Ea le deplânge noaptea lor cea hâdă,

Ei, mulţămiţi de sine, vin buluc

De sărăcia crucii Ei să râdă.



Aşteaptă-n gloate - mii de spectatori,

Nădăjduind ca Ea să se usuce

Şi doar se trec profesori, oratori,

Pe care moartea-i schimbă şi îi duce.



Cu ei se sting şi-ascultători stingheri.

(În gloată singuratic este-un suflet.)

Ei mor bătrâni, uitaţi într-un ungher,

Căci n-au vrut pentru Dragoste să lupte.



Pe Dragoste, cu trupul răstignit,

Nu încetează moartea lor s-o doară

Căci Dragostea e zbor de infinit

Şi chiar de-ar vrea – nu poate ca să moară!