Poezie Du-mă pe Stânca

Veghe-n noapte, noapte nedormită,

Când somnul duios lumea o alintă,

Sub luna clară, albă, ca de lapte,

Gândurile toate le-aștern în șoapte:



Mă gândesc, Isuse, cu dor și fior

Șoaptele-mi se-adună, unite-n cor...

Cor amar de plângeri, dor și suferinți,

Șir de lacrimi multe, aprinse, fierbinți.



Vreau să fiu pe stâncă-adăpostul tare,

Stânca neurnită, rămasă-n picioare,

Stânca cea de veacuri neînlocuită,

Stânca-Domnul tare, Stânca nebiruită!



De-aș fi porumbel în zbor să pornesc

Mai sus de cerul nopții, ager să plutesc,

Aș pune piciorușul pe stânca cea dorită

Strângându-mi aripioara, o! pasăre iubită!



Aș sta cu bucurie mereu numai cu Tine

Să Te privesc mirat, să vezi și Tu în mine

Dragostea cu jar ce-o port în pieptul meu

Isus Mântuitorul, al meu Dumnezeu!



Ce aripi minunate dorește rugăciunea,

Ce aripi cresc în suflet, odată cu pasiunea!

Spre Domnul le întind, gata ca să zbor

Spre slăvile senine, spre-al meu Mântuitor...



Dar vai! Picioru-mi este strâns de o cătușă!

De amăgiri deșarte, plăceri demult cenușă

Trăite și uitate mereu într-o secundă

Ce lasă-n urmă rană, lacrimă curgândă...



Rămân aceste versuri să plângă-n urma mea

Căci iată că din mână îmi cade lira grea;

S-a dus avântu-acela, elan de bucurie

Și zborul meu e stins în noapte... reverie.



Ia-mă iară sus pe Stâncă,o! Isus, Mântuitor!

Să nu treac-această clipă, lacrimile ce mă dor;

Cufundat în reverie și-n păcat nu voi să mor

Ca să ard o veșnicie în uriașul, vechi cuptor!