Poezie Inima mea (2)

Din veacuri însurite

Ca ele mai cărunt

Ne pui în piept cuvinte-n

Al nostru pas mărunt.



Spre timpuri viitoare

Ca ele mai etern

Ne chemi doar pe-o cărare

Din porăit modern.



Astăzi în veac de piaţă

Ca el mai copilaş

Ne chemi să fim în viaţă,

Precum e-un prunc golaş.



Cum vrea să Te-nţeleagă

Mintea-mi cu al ei hotar!..

Ci doar clipeşte bleagă

Din ochii ei arar.



Dar inima mea mică

Zvâcneşte porumbel

Sărind fără de frică

Pe drumul spre-al Tău ţel.



Fiinţa-mi dezbrăcată

Îi strigă fără rost:

“Un’ pleci?.. Sunt nud… Aşteaptă...

M-or socoti de prost!”



Dar ea, din depărtare,

Îmi strigă cu sublim:

„Aleargă cât mai tare

Spre Ierusalim!”



Părinte, Sfânt Părinte,

Condumi-o zi de zi

Că vezi – nu are minte

Şi poate a greşi.



Îndrum-o ca să fugă

Spre cer fără idei,

Iar mintea-mi să ajungă

Din urmă mintea ei.