Poezie Divizarea de la Babel

Divizarea de la Babel



Peste-a veacurilor neguri ce-au întunecat pământul

De când primul om Adam,… a nesocotit Cuvântul,

S-au aşezat pulberi multe, colbul negru, de cercări,

Ce-a-mpărţit lumea de-atuncea între cele patru zări

Născându-se naţiuni, ce spre rău şi-au luat avântul.



Dintr-o limbă, cu grai dulce, limba cea din Paradis,

De la turnul numit Babel, aşa cum ne-a rămas scris,

Oamenii s-au-mprăştiat, ne mai putând să-nţeleagă

Ceeace-şi comunicau spre-a sfârşi lucrarea-ntreagă

În proiectul ce-şi făcuse să-mplinească un mare vis.



Limbile ce le-a-ncurcat, Dumnezeu cu-a lui voinţă

I-au determinat să creadă, că nu mai e cu putinţă,

Turnul să îl construiască cât mai sus spre naltul cer,

Să-i ferească de-alt potop, şi că astfel, nu mai pier

Însă, în inimile lor mândre, au sporit în necredinţă.



Adunaţi, fiind în triburi, şi-adaptaţi la împrejurare,

S-au organizat şi-n hoarde au luat startu-n căutare,

Unui loc ca să se-aşeze, cât mai bun şi mai prielnic

Să-şi dezvolte, după limbă, forţa unui stat puternic

Plin de idoli şi de jertfe, cu-alte forme de-nchinare.



Între cele patru zări, astfel, cu toţi s-au împrăştiat

Şi în negura de vremuri, state mari, s-au dezvoltat

Ajungând pe harta lumii, împărăţii mari şi vestite,

Înscriindu-se-n istorie, prin profeţii sfinte-mplinite

Ce le-au vizat existenţa, şi-al lor trecut zbuciumat.



Sub principiul de mărire, având gânduri de-nălţare

Fiecare dintre neamuri, şi-au format ţări cu hotare,

Şi şi-au pus conducători, numindu-i mari împăraţi

Ca să-i poarte în războaie, cu duşmanii, foştii fraţi

De-ar fi voit să le calce, pământul de sub picioare.



Astfel, de la o singură limbă, s-a facut fărâmiţarea

Şi-au luat naştere naţiuni dovedind că neascultarea

I-a-ndepărtat tot mai mult, de voinţa cea cerească,

Şi că limba din Eden, nu mai puteau s-o vorbească

Calea lor mergând nainte, marcându-le-nstrăinarea.



Prin tumultul de căderi, tot mai jos spre-apostazie

Mulţimea aceasta de neamuri, au avut a lor istorie,

Fără Dumnezeu în lume, cu-alte forme de-nchinare

La soare şi la făpturi, zeităţi, aducându-le adorare,

Şi venerarea cu râvnă, pline fiind de-o falsă glorie.



Dar, după veacuri de căderi prin Planul de mântuire

Care-a fost implementat şi-adus fiind la-ndeplinire

Prin dragostea fără margini a Dumnezeului creator,

Prin jertfa de la Golgota, Hristos le-a fost Salvator,

Oferindu-le prin cruce, cea mai sfântă neprihănire.



Şi-astfel, pe lângă poporu-ales ca o sfântă seminţie

Şi Neamurile-au fost chemate... ca să aibă părtăşie

La vestea cea minunată, cum că Hristos mântuieşte

Pe oricine dintre Neamuri, dacă vrând se pocăieşte

Având parte-n întregime, de prea scumpa veşnicie.



Domnul, va readuce iarăşi, starea cea de la-nceput

Când, într-o singură limbă, toţi aceia, care-au vrut

Să primească vestea bună, în sângele ce L-a vărsat,

Vor putea să cânte imnuri, pentru veci că i-a salvat

Din starea de necredinţă, din vraja-n care-au căzut.



Vor avea atunci prilejul, de-a fi-o limbă şi-un popor

Sub conducerea'Mpăratului, Domnul Isus ca Păstor,

Căci prin crucea din Calvar, a spus clar, că divizarea

Şi-a-ncheiat traseu-i crunt, şi-a venit răscumpărarea

Prin Sămânţa cea promisă, Hristos Domn Mântuitor.



Flavius Laurian Duverna

30 noiembrie 2010