Poezie Povestirea Grăuntelui

În humusul cleios gustam din putrezire,

Chiftind în întuneric pierdeam treptat din trai.

Muri-ncet frăgezimea și cinstea, și iubirea,

Îmi rămânea doar moarte și spini, și boroscai.



Alături rădăcine cotrobăiau hapsâne

Amirosind a laur, a spini și mătrăguni,

Iar eu pierdeam prezentul și ziua cea de mâine

Invidiind forfota buruienii-n văgăuni.



Dar iată că din ceruri căzu o ploaie-albastră;

O picătură mică vitală de senini

Veni și-n închisoarea întunecată-a noastră

Și-mi povesti cu clipot de țara in lumini.



M-a fremătat dorința de a scăpa din starea

Când sugi și sugi din țărnă grăsimea-n bucurii.

--Învață-mă chiar astăzi cum să dispar din marea

De colb de întunerc, mândrii și lăcomii.



--Soseşte ploaia-albastră, se-apropie ploaia vieții!

Primește-o cu speranță, credință și cu dor!

Dar îmi mai spuse picul că-n zorii dimineții,

În noaptea-ncremenită eu trebuiam să mor.



Și am murit. Trecură viermi, rădăcini pe-alături

Râzând de moartea-mi clară în solul de gunoi,

Mă tropăiau pe coajă și mă dădeau în lături

Să nu-ncurc porăitul și pasul lor greoi.



Dar iată prin gunoiști o apă cristalină

Veni să-mi umple golul din traiul putrezit.

O altă viaţă-aduse ce strigă spre lumină.

Eu am zvâcnit din putred în visul infinit.



S-au dat în lături pături de lut și de gunoaie;

Am răsărit din pasul umbrit de amintiri.

O! Toarnă-mi, Doamne, ploaie! O, toarnă-mi, Doamne,ploaie!

Să cresc sub curcubeul de veșnice iubiri.