Poezie Rugăciune în miezul nopţii

Din freamătul de frunze de-abia s-aude-un şopot

Prea slab vânt să stârnească, prea trainic pentru-un cânt,

De undeva, departe, bate-un ecou de tropot –

Poate că Luna-aleargă cu raze pe pământ.



Din umbrele pitite ţâşnesc fluturi gigantici

Ce, apărând pe-o clipă, dispar iarăşi subit,

Auzi încărunţirea eroilor romantici

Din basme perindate-a cuvântului doinit.



E o tăcere lină cum doar e-n miez de noapte

Unde nu sunt hotare şi totul e hotar,

Văzduhul vălurează când iz de fructe coapte

Ori când mirosul aspru-a pelinului amar.



Ceasornicul şi-ndeasă în linişte abacul,

Iar stelele-n fereastra deschisă-n roi se zbat

Fără ca să producă un zvon ori zgomot... parcă

Tăcerea din străfunduri în cer s-a înălţat.



E ora rugăciunii... e timpul rugăciunii

Când sufletul revarsă, parcă sfios, din dor,

Ca nu cumva din tihnă să facă-o stricăciune

Ori să nu rătăcească cu fluturii în zbor.



Doar sufletul meu spune ce-l bucură, ce-l doare,

Doar sufletul îmi curge când lin şi când mai dur,

Îmi creşte rugăciunea din duh - în zburătoare...

Să pun, dig revărsării, cuvinte, nu mă-ndur.



Şi pentru ce cuvinte? Ce-ai face cu cuvinte –

O biată reflectare a unui gând cu scop,

Îmi las deci spectatoare neputincioasa minte

Să strige fascinată de-al Duhului potop.



În inundarea asta-i şi slavă, şi căinţă,

În izbucnirea-aceasta-s şi mulţumiri, şi dor,

Las Duhul să-mi arate întreaga mea fiinţă

Cu palpitări din zboruri şi rănile ce dor.



Senina rugăciune aripi rozalbe-ntinse

De a zvâcnit în ceruri, răpindu-mă cu ea

Că nu simţii o lacrimă pe-obraz cum se prelinse

Doar i-auzii durerea căzută pe podea.