Poezie CONTINGENT (dincolo de vreme)

Un soare străbate cărarea mea de viaţă,

Mă duce ca un gând lumina lui... şi strig...!

Mi se opreşte-n inimă o rază de speranţă,

Să locuiască unde a fost o vreme frig.



Mă doare oboseala ce darnic mă slujeşte,

Îi sunt şi angajat... şi-angajator...

Ploaia care tace spune că mă iubeşte

Şi stele care plâng, le este dor.



Contemplu uneori cuburi de linişte,

Venită în vremea când mă întristez...

Se-aude doar tăcerea mea pe sunete,

Ce nu mă zbat să descifrez.



De parcă toate vasele au ancorat

Pe insula inimii mele tăcute...!

Cugetu-mi epic se vrea conturat

Într-o nuvelă cu fragmente pierdute.



Sunt o dilemă de paradox fără nume.

Nu mă-nţelegi, chiar de-ai cunoaşte,

Cum mă arăt, sau nu, la lume

Vreme de-un an, sau poate şapte.



Deja mă amuză încercarea la unii...

De m-ar citi măcar cu vreun rost!...

Însă pe mine mă iubesc doar nebunii,

Ştiind să-nţeleagă şi ce nu cunosc.



Închid şi deschid vechi albume,

Păstrate-n timp, tot vor să rănească...

Pătrund în gând şi mă strigă pe nume

Şi se luptă cu mine ca să trăiască.



Azi e lumină. Este şi soare...

În vremuri trăite m-am readus...

Vremea de-afară poate că moare,

Dar, vremea mea... nu a apus!





Dragoste și Spiritualitate

http://dragostesispiritualitate.blogspot.com