Poezie OGLINDA NEAMULUI LUMINĂ – „Tu te numeşti Annai!”

La viaţă este dată o singură moarte.

Nu toţi croit-am drum înspre cetăţi...

Calvarul crucii taină prins în spate

Îţi alege un întreg din părţi.



Comorile din lume sunt lăsate

Să pribegească pe drum fără Lumină...

Sunt luminate suflete muşcate,

Acele ce-au răspuns prezent la vină.



Ochii Lui în soare privesc necontenit,

La câte-or să mai vină... suflete cernut

Din prea multă Lumină, fost-ai neprivit

Şi strivit sub talpă, din setea ce-ai avut.



Gustat-am lacom înc-o vară din nămeţii

Razelor sortite-a da Lumină...

Adusem cu căldură acestui punct al vieţii,

Luminarea sacră în care fost-am plină.



Plânsete pe geamuri, crude, iar mocnind,

Dorului de jale, lunecă spre mine...

Fost-am lângă tine şi m-ai văzut murind,

Împietrit şi rece, privind fără suspine!



Ieri, am secat în ape, recunoscându-mi setea,

Ce-a fost al meu dispare în zarea fără nume...

Fost-am o poveste dulce ca şi mierea

Dar, amară-i ea, când e spusă-n lume.



Ce am chemat, să fie! Izbăvitor sihastru...

Nu te cunosc pe Tine, cei neiertaţi şi cruzi,

După al meu neam, datu-m-ai albastru

Deşi numai alb, fost-am printre surzi.



Rătăcind prin ‘nalturi, al sufletului miez

Străbate-o cale lungă pân’ s-ajungă aici...

Ajuns-am chiar de ieri, ori poate doar visez,

Sunt parte peste tot, printre fireşti şi mistici.



Di n toate „numele” ce-am strâns,

Nici unul n-are nume...

Fost-au ţesute doar din plâns,

Născând secret prenume.



Şi când crezut-am că îl ştiu...

Am auzit o şoaptă: „...numele acesta nu îl ai...”

Şi-apoi uimit, vedeam cum scriu:

„Tu te numeşti Annai!”