Poezie TREZIREA M-A DURUT

Înlănțuită mă strângeam sub plapumă de lună,

Din amintiri de fericire mă hrăneam...

Fusese fericire și bucurii cunună,

Pe care devoram, acum când mă stingem...



Fost-am prinsă-n plasă de un pescar nebun,

Ce în a lui beție m-a îmbătat cu moarte...

Și m-a zidit în timp, să nu mă mai cunun,

M-a pus într-un cuptor să-mi mistuie ce poate;



Fost-am o rună moartă care a înviat,

O cremene încinsă ce-a absorbit amarul...

O pasăre căzută care a tot sperat,

Lumina lumii să îi arate malul;



Puteau fi ei oricine, aceia ce-au dorit

Cu prisosință neagră să curme visul meu...

Dar visul se-nălța din urmă înmiit,

N-au reușit să curme decât viața de-ateu.



Am mers tot mai departe, pe drumul meu cu flori,

Unde m-am poticnit, tot de atâtea ori,

De câte ori urcasem înalturile-n zori

Nu am să stau vreodată; chiar dacă mă implori.



Pescarul și-a sa luntre nu-L știu pe Dumnezeu;

Ei nu cunosc durerea ce va avea să vină...

Tot ce alegi în viață, întoarcă-se mereu,

Întru a-ți da sentința cea dreaptă și divină.



Pe vaia mea de ape, văd nufărul durerii;

În colțul ochiului o lacrimă-i se frânge,

Din zori i se prelinge pănă-n colțul serii

Sânge strămoșesc ce grăbit îl unge.



N-am fost uitat vreodată. Asta-i vrerea mea.

M-am tocmit cu timpul să-mi ia alte veșminte...

Dar, vremea nu fusese decât rea,

Făcându-mi numai false jurăminte.



Înlănțuită mă strângeam sub plapumă de lună,

A fost doar un coșmar ce m-a trezit...

Trezirea m-a durut... dar a fost bună,

Acum, am suflet liber, fericit!