Poezie La Dragostea ce m-a chemat

La Dragostea ce m-a chemat



La Dragostea, ce m-a chemat

Prin susurul cel blând şi dulce,

Spre Golgota când m-am uitat

Pe spate Ea-Şi ducea o cruce,

Şi crucea Ei, m-a-nspăimântat.



M-a-nspăimântat, şi m-a uimit

Când fără murmur sub torturi,

Mergând sub cruce S-a-nvelit

Nu-n scut de arme nici armuri,

Ci în tăcere, a răbdat şi suferit.



Pe calea cea sumbră-a durerii

Înspre Calvar, înspre Golgota,

N-a rupt nimic… lanţul tăcerii

Şi niciun strigăt n-a stins nota,

Ce anunţa, astfel, ziua-nvierii.



La Dragostea… ce m-a-ncălzit

Cu sfântu-I jar de foc nestins,

Eu am aflat cum şi sunt iubit

Că-n funii veşnice... sunt prins

Şi, că-n jertfa Ei sunt mântuit.



Neprihănirea-I, prin candoare

La crucea Golgotei a strălucit,

Prin razele-I,... îmbucurătoare

Căci orice om chiar de-i greşit

Poate a avea-n sfârşit iertare.



Poate să strige ,, Ava!”, ,,Tată!”

Că Planul cel de răscumpărare

În jertfa Dragostei înjunghiată,

S-a-mplinit, întocmai sub soare

Prin marea luptă demonstrată.



Flavius Laurian Duverna

15 noiembrie 2010