Poezie Focul dragostei

Ce foc demult uitat incendiază

Fiinţa mea cuprinsă de fior

Şi ce putere azi mă cercetează

De şi pe-acest pământ sunt călător?



Ce vânt duios îmi penetrează fiinţa

Un susur care simt că mă-nfăşoară,

E Domnul ce-mi ridică neputinţa

Iar viaţa mea deacum e mai uşoară!



Ce dragoste măreaţă mă cuprinde

Şi ce cuvânt ceresc Dumnezeiesc

Simt că trăiesc parcă purtat de unde

Cu îngerii pe Domnu-L preamăresc



Ce sunt eu Doamne de-ai venit la mine

De şi m-am depărtat de-al Tău Cuvânt?

Iubirea Ta m-antors din nou la Tine

Şi m-abrăcat din nou cu-al Tău veşmânt!



Chiar dacă moartea-mi va veni la poartă

Ştiu că voi fi pe veci cu Domnul meu,

Toiagul îndurării Lui de Tată,

Mă va scuti de tot ce este greu!



Mă va lua în barca de salvare

Şi mă va duce înspre cer plutind!

Acolo unde sfinţii în lucrare

Îl preamărec pe Cel ce este sfânt



Va scânteia lumina vieţii mele

În faţa tronului regesc şi sfânt,

Când voi lăsa al lutului surcele

Mă voi desprinde de acest pământ!



Va fi o zi şi va veni-n curând

O zi când sfinţii se vor bucura

Când vor lăsa de tot acest pământ

Şi în mărire pe Isus îl vor lăuda



22.10.2010