Poezie Dacă ştiu, păi, am spus!

Dacă ştim, păi, o spunem. Nu cunoaştem – sperăm ori că credem.

Presupunerea e ce-ai dori ca să fie ceva.

Dacă omul cunoaşte el nu se încurcă ori pierde,

Căci ştiinţa-l conduce precis, nu-ntr-un hău undeva.



Presupunerea-n limba ştiinţei e ipoteză,

Multe lucruri „ştiinţa”–n trecut a ţipat şi a spus,

Deci ipoteze porneau şi luau şi viteză,

C-apoi lumea prostită să simtă ce e presupus.



Câtă-amăgire a fost din partea „ştiinţei”!

Câte strădanii lumea a adunat!..

Acum ipoteza „ştiinţei” este: Credinţa

A apărut când cumva la un om, aşa, i-a tunat.



Vedeţi, fulgera – zice ea – şi omul în frică

Căzu în genunchi şi-ncepu să se roage cu zel...

De ce, dragii mei, până-atunci nu făcuse nimică,

Ori, poate, săracul, o ploaie nu da-se de el.



Mă rog, l-apucă, iar prostia-i molipsitoare:

Femeia-ncepu şi ea la tunete a se cruci,

Aşa cu încetul-ncepu ca să creadă oricare,

Şi lumea în loc de „ştiinţă” – religie plodi.



Până-aici totu-i bine, dar iată-o problemă, Ioane:

Că Newton, Copernic, chiar Darwin, dar ce zic, chiar toţi

Ce-au pus cândva baza ştiinţei contemporane,

Erau, cum să spun mai frumos, mai modest, cam bigoţi!



Aşa presupun eu, că „omului cela cu fulgeru”,

Cu prostia şi frica încă ceva i-a tunat.

Ceva, ce, gândesc eu, îi îmbogăţise cugetul,

De-aşa oameni mari au crezut şi s-au închinat.



Sunt şi acum, se-nţelege, oameni de omenie,

Care, ca oameni cinstiţi, studiază crezând.

Învăţaţii aceştea, de fapt, ţin ştiinţa cea vie:

Omul credinţei nu face un lucru, minţind.



Iar dacă el minte, fie el popă ori pastor –

E-un potlogar, cum nu s-ar da şi s-ar înălţa,

Iar tu de asculţi mincinoşi vei fi vită proastă,

Pe care ei o vor stoarce să fie ceva...



Iaca eu m-am născut înţelept în ţară-nţeleaptă!

De fulgere îmi era frică, dar nu mă cruceam!

Ştiinţa contemporană mi-a fost mamă dreaptă,

În lenini, în stalini şi naiba mai ştie în ce mai credeam.



„ştiinţa”-mi spunea:” Tu eşti liber de toate, băiete,

În cea mai liberă ţară astăzi trăieşti!”

Şi eu, fericit, că-aşa baftă pe mine mai de-te,

Slăveam pe-„nvăţaţi” cum doar poate „nărodul de peşti”.



Căci ne învăţau:”În mă-ta întâi o amebă

A apărut, care-n peşte s-a prefăcut.

Ei, apoi, s-adăugiseră niscaiva membre

Şi, iată, băiete, pe lume cum te-ai născut!”



Cu mintea de peşte slăveam „ştiinţa” la frenezie...

Când, la un timp, observai, înţelesei, aflai,

Că ţara mea mare e-o jalnică doar puşcărie,

Iar noi o cântam şi-o slăveam cu vodkă şi-alai.



Dar asta a fost, de fapt, începutul, „doar atâtica”,

Că mai departe aflai lucruri mai şi mai, mai:

Că mama cu peştii nu avusese nimica,

Iar eu că sunt Om, dar nu dobitocul din "rai".



Dragă „ştiinţă”, cum te-am urât eu din suflet

Şi cât de scârnavă eşti, ca să-ţi spun, până-acum,

Căci îmi pierdusem entuziasmul din umblet,

De începui a îmbla, ca un prost, fără drum.



Până la urmă beţia, hoţia, minciuna,

Pofta cu care doream să apuc, să înhaţ,

Bătându-mă şi înjosindu-mă întodeauna,

M-au tăbârcit fără de milă la laţ.



Am plâns de ruşinea, că ce „ştiinţific” e omul,

Gemui de durerea, că viaţa eu mi-am răpus,

Dar când mă zbăteam ca să întru-n a morţilor comă,

M-a smuls, m-a răpit de la moartea prostească Isus.



Eu nu pot să spun azi ce totuşi e libertate,

Cuvinte nu am ca Viaţa să o descriu,

Eu nu am putinţă să povestesc despre toate,

De când, smuls din moarte, eu cred, eu iubesc, eu sunt viu!!!



Dar azi când „ştiinţa” văd, cum iar prosteşte „nărodu”:

De exemplu, că dragostea vine de la miros!

Iar viaţa din comete nu ştiu de unde şi cum făcu podul

Şi ne pică drept în cap să zâmbească mumos!



Zău, aş zâmbi, dar oameni şi oameni, şi oameni,

În orişice zi termin cu viaţa în ştreang,

Şi nimeni nu osândeşte, nu pedepseşte aceste poame,

Care pe-un ban, balig ştiinţe de gang.



Ştiu doar un lucru – voi amăgiţi omenirea,

Tipi fără inimă, cuget şi fără moral,

Dar viaţa v-a părăsit, v-a luat fericirea:

Este pedeapsa pentru oricare ins criminal!



Căci Dragoste voi nu aveţi – mirosiţi cât vă ţine!

Viaţa fără de Dragoste nu e nici trai.

Aşa că îmblaţi mulţumite bipode jivine

În ticălosul şi mizerabilul rai!



Eu ipoteze nu screm, ci axioma răcneşte:

Oameni fără Credinţă, toţi, absolut toţi,

Viaţă n-aveţi – existenţa moare şi nu trăieşte,

Poate-o să râdeţi, şi râdeţi, dar voi sunteţi morţi!



Puteţi să mă credeţi ori nu, mie de voi doar mi-i jale...

(Pe cine jelim de-obicei: pe-un bolnav, pe un prost, pe-un calic.)

Nu vă invit nicăieri – viaţa mea-i Viaţa mea, calea mi-i Calea,

Dar credeţi-mă, că voi sunteţi un nimic.



Un nimic explorat de aşa numita „ştiinţă”,

Un nimic amăgit de oameni cu interiorul urât,

Iar toţi cei ce-i cred acum îşi foiesc neputinţa

Şi nu vor să vadă că ştreangul demult e pe gât!!!