Poezie Suspinul mării

Vuiește marea cea întinsă,

Cu geamăt lung, ca din genuni -

Și luptă de furii cuprinsă,

Cu pumni de valuri prin furtuni.



Din adâncimi pierdute-n haos

Și-n întuneric de coșmar,

Se-nalță spre-al naturii naos,

Suspinul mării, milenar.



I-ascult în noapte frământarea,

Și iarăși i-o ascult, în zori -

I-atât de zbuciumată marea

Că te-nspăimânți și te-nfiori!



Din larg, ca oști spre biruință,

Pornesc talazuri către mal,

Să se destrame-n neființă.

Și-un val să cheme un alt val.



Pe fundul ei trăiește o lume,

Prin văi și munți necunoscuți,

Sunt pești și specii fără nume,

Sunt monștrii mării cei temuți!



Se nasc și mor în încleștare -

În lupta pentru a trăi!

Și biruiește cel mai tare

Dar...biruiește spre-a muri.



Căci într-o zi, pe neștiute,

Din mreaja deasă de pescar,

Văd lumea celor nevăzute -

Se zvârcolesc ... dar în zadar.



Deasupra mării, pescărușii,

Se-nalță și coboară-n zbor -

Atât de sprinteni, jucăușii,

C-ating oglinda apelor.



Ei se hrănesc din apa mării,

Dar prizonierii ei nu sunt.

C-al lor e tot cuprinsul zării -

Și cer, și ape și pământ!



Deși n-au forțele balenei,

Nici viclenia de rechini -

Sunt singurii stăpâni ai scenei

Și totuși, singurii străini ...



Și tot privind întinsul mării,

Ascult suspinul unei lumi ...

Luptând prin noaptea-nstrăinării

Cu pumn de valuri prin furtuni.



Și vad prin secoli generații,

În marșul vieții, triumfal,

Cum vin și trec imperii, nații,

Izbindu-se de-al morții mal!



Se nasc și mor în încleștare -

În lupta pentru a trăi!

Și biruiește cel mai tare

Dar... biruiește spre-a muri.



O mare! - leagăn de mistere,

Ce dor adâncul ți-a pătruns!

Cu cât te lupți mai cu putere -

Cu-atât nu afli un răspuns!



Pe apa ta, Galileeanul,

Pășind cu pletele în vânt -

Doar El ți-a potolit aleanul,

Spunând cuvintele "Eu sunt"!



El nu-i nălucă, nici fantomă -

Cum ucenicii s-au temut;

E marea lumii axioma -

"Eu sunt" - și trebuie crezut.



În cea din urmă straja-a lumii,

Spre bărci cu naufragiați,

El vine iar la fiii humii

Să spună "Nu vă-nspăimântați!"



Prin marea vieții cu necazuri,

El nu ne-nvață să-'notăm -

Ci peste ape cu talazuri,

Ca El, ca Petru să călcăm!



Iar când al morții ceas sihastru,

Ne-anunță ultimul urcuș -

Cum să zburăm spre ceru-albastru,

În zborul lin de pescăruș ...