Poezie În două ţări locuitor

Ni-e traiu-o curgere întruna

De la prezent înspre trecut...

O ţară-n lume, numai una

Mi-a dat pe glob un început.



Îi dăruiam puteri şi minte,

Tot ce puteam şi ce doream;

În ningerea de oseminte

Eu năzuinţa mi-o opream:



Nu poate omul să trăiască

În mâine dacă nu i-i scris;

El poate doar să se-amăgească

Cu-un plan, cu-un dor, ori cu un vis.



Dar nu va trece mai departe

Nici pe o clipă de prezent,

Căci din prezent cădea-va-n moarte,

Lumii aceste un moment.



Moment, ce-a fi uitat pe dată,

Moment din rarele iubiri...

Mi-i ţara-n lume înălţată

Din amintiri pe amintiri.



Alţii vor du-ce-o mult mai bine,

Alţii vor spune-o mai frumos;

Trăieşte ţara asta-n mine,

Şi eu în ţara asta-am fost.



Căci existenţa mea precară

O preţuiam aşa puţin,

Că invitat în altă ţară,

Am fost de-o rază de senin.



Nu fu-i chemat la trai de vită,

Ci Viaţa să o vieţuiesc.

Pornii clipită cu clipită

Spre mâine-ncet să îndrăznesc.



Nu prin credinţă ori prin vise,

Nu prin speranţă ori prin dor –

Singură viaţa mea păşise

Întâia dată-n viitor.



Când în uimire, când în frică

Păşesc mai trainic cu-orice zi,

Mai prompt viaţa-mi se răspică

În cutezanţa de a fi.



Prezentul îmi fu-se-se coadă;

Azi înspre centru-i tot mai mult –

Strâng din el roadă după roadă

Fiind deja-n alt început.



Prezentul mi-i din ieri în mâine;

A două ţări locuitor:

Trecutul unei mă susţine,

Alta mă creşte-n viitor.



Pe-o ţară eu îmi torn iubire,

Mândrindu-mă că îi sunt fiu,

A doua-mi varsă fericire

Din zorii unde-o fi să viu.



O ţară-mi dă cuvânt şi nume,

Impulsionându-mă să sper,

Alta mă smulge iar din lume,

Sădindu-mă în Adevăr.



În una-i inima, firescul,

Tot ce am fost şi tot ce sânt,

Ea este Ţara Eminescu

Şi-n Eminescu eu cuvânt.



În alta-i inima, credinţa,

E tot ce sânt şi ce-oi fi eu,

Îmi freamătă spre slăvi fiinţa

În Ţara Sfântă Dumnezeu.



Prezentu-mi astăzi se înalţă

Între trecut şi viitor,

Din două ţări primit-am viaţă,

În două ţări locuitor!