Poezie Meşterul Manole

Soției mele Vera.



Sunt meșterul Manole și-am fost chemat de lume,

Să construiesc palate fără-autograf și nume,

Dar n-am avut în viață barem un ucenic,

Deci nu am cu Manole nici absolut nimic.



Manole cel istoric se trase din baladă...

Eu sunt Manole altul, fugit dintr-o brigadă.

Mai mult - să-și vadă fiul, el nu a apucat:

Eu îmi iubesc poznașii - o fată și-un băiat.



El zidea mănăstire, eu construiam un templu,

Pe care-n orice seară stăteam să mă contemplu.

Când, iată, într-o ziuă, îmi săvârșii palatul,

Ci l-am văzut că scund e ca să-mi suporte saltul.



Aripe de șindrilă-mi făcui fără migală -

De! - m-aștepta doar zborul de-onoare și de fală...

Și de pe templu-n ceruri m-am aruncat voios,

Dar nu în sus zburasem, ci am căzut în jos.



Învolburai tot colbul, făcându-mă tot colb,

Și cu un om în minus trecu lumea pe glob.

Cum mă zbăteam în colburi în praf mă prefăcusem:

Avântul de senine demult îl petrecusem.



Doară soția dragă simți un rău cu mine,

Deci se porni la cale spre moartele-mi ruine.

O hărțuiau furtune și-o galopă nu-o ploaie,

O doborau cu pietre și ţârfe reci puhoaie...



Dar a trecut de toate și-ajunse pe-nserat

În locul unde-i soțul în moarte a săltat.

A plâns. Pe Domnul Slavei rugă în lacrimi multe

Ca jalea mea din moarte cu milă să-mi asculte.



Și Isus îndurare mi-a dat, făcu să-nviu;

Dar comandă un templu, în el cu-n suflet viu.

Deci începusem templul să-l construiesc cu-ardoare,

Dar dimineața el e din nou în ruinare.



Mi-şopti exemplul liric din Meșterul Manole,

Ca să-mi chitesc soția de-a o zidi acole;

Da nu-s chiar porc cu totul și am și eu rușine

Deci într-o seară-albastră mă muruii pe sine.



Întreg în zidul rece m-am prins cu cărămide

Și-mi astupai lumina-n mortar, oală și grinde...

Iar când simții că noaptea mă-mpresură cu rouă:

„Precis,- mi-am zis- afară se-ncepe o zi nouă.”



Voce de zare-aprinsă cu note de senine,

Mi-a spus atât de simplu: „Eu te iubesc pe tine.

Trăiește și iubește, fii nou în calea vie,

Căci te-ai pornit de astăzi direct în veșnicie.”



Ah, templul meu cu turnuri, greoi și mohorât

Ridică căpriorii cu lacrime în gât!

Ah, templul meu, cetate de năvăliri de-afară,

Azi și-a deschis larg poarta direct în primăvară.



Și am văzut cu ochi-mi,că-n poartă a intrat,

Prea simplu, fără pompă, un Fiu de Împărat.

A înviat tot templul, am înviat și eu;

Fugii din zid afară să-L văd pe Dumnezeu.



Dar Prințul nu-I. Și roată eu am privit în jur

Dar n-am văzut schimbare în stejărișul sur.

Pân iată în oglinda albastrului senin

Eu m-am văzut pe sine fără fisuri și chin.



Eram un templu sincer, modest și măturat,

În care luminează un Fiu de Împărat...

Am prins mâna soției plin de seninătate -

Ea - templu și eu - templu, ea - soră și eu - frate.