Poezie Lacrima.

Lacrima.



Când a fost copilărie,

De-o greşeală mă-agăţa,

Mă uscam într-o mândrie

Tata una de-mi ardea.



Mă-mbufnam ţepos în sine,

Cu ochii uscaţi priveam;

De plângeam, plângeam în mine,

Dar tăceam, tăceam, tăceam.



Apoi am trecut prin lume –

Anul este, anul nu-i,

Dar prin plânset şi prin glume

Tot cu ochi uscaţi trecui.



Am văzut aşa durere,

C-alţii-ar fi urlat făr’ minţi;

Mă-nchideam şi cu putere

Doar strângeam, scrâşnind din dinţi.



Unii mai boceau cu ceaţă,

Alţi cu lacrimi de artist,

Eu, brâncit din viaţă-n viaţă,

Solitar, ursuz şi trist.



Mai plângeau unii cu firea,

Alţi cu vodkă pe obraz,

Dar dispreţuiam bocirea,

Cum nu o iubesc nici azi.



Scârbă, chin, dispreţ şi ură

Tot în mine-am adunat,

Că această-adunătură,

Greu o viaţă m-apăsat.



Cui să-i spun – şi-aveam ce spune,

Cui să-i zic – şi-aveam de zis:

Din a lumii-amărăciune

Nu ştiu milă de-aş fi prins.



Şi cu greu-acest pe suflet,

Îndârjit, înghemoşat,

M-a cules Isus din umblet,

M-a iertat şi mângâiat.



Mi-a plans sufletul în sânge

Vânăt de-ani destrăbălaţi –

Însă faţa mea nu plânge:

Ochii de-asta-s dezvăţaţi.



Chiar invidiam cu silă

Pe-acei, care plâng flecar…

Doamne, ai de mine milă,

Dă-mi o lacrimă măcar!



Ci odată,-n rugăciune,

Fără plânset şi necaz,

Am simţit ca pe-o minune-

O lacrimă pe-al meu obraz.





Dar să plâng nu-mi fu-se vrerea!

Nu, eram uimit de ea!..

Înţelesei : e durerea

Strânsă-n toată viaţa mea.



Umbre hâde se uscară,

Sufletu-i lăstar de crâng...

N-am ştiut, că şi se zboară,

Ochii, când în lacrimi, plâng!