Poezie Când omul s-apropie de sicriu...

***

Când omul se apropie de sicriu

Se-ntoarce înspre viața sa trecută

Şi vede cum era – atât de viu

În calea sa odată începută.



Când omul se ajunge la coșciug

Privește-n urma sa cu dor și jale,

Când vede cum ardea – ca și un rug,

Când fremăta de bucurie-n cale.



Sfârșitul a venit și înapoi

Nu poți să fugi cât n-ai dori și-ai plânge

Privindu-ţi sec copacii tăi cei goi,

Simţind cum se răcește al tău sânge!



S-a terminat. Te-a mai cânta gnusav

Vre-un popă, mai degrabă, pentru plată,

Iar tu vei domina mulțimea grav

Cu fața-ngălbenită, nemișcată.



Apoi te-or îngropa. Nu vei mai fi

C-atâta ți-a fost dat să fii pe lume

Și doară crucea jalnic va numi

Zgârcit, fără ifose, al tău nume...



Eu am murit! Trecui peste sicriu

Și niciodată n-am privit în urmă,

Chiar şi acum, când rândurile scriu,

Un plâns de amintire nu mă scurmă.



Doar uneori mă strigă vre-un ecou,

Dar mă-ngrozeşte orice amintire

Și fug neîncetat în traiul nou

Ce sună-n libertate și iubire.



Iar când va fi nevoie, în sicriu

Îmbrăcămintea vieții să mi-o pună ,

Voi dezbrăca-o ca pe-un anteriu

De voi lăsa-o-n noaptea asta-n lună.





M-oi ridica-n lumină ca un cânt

Lăsând fără regret umbrele hâde,

Iar cei ce vor rămâne pe pământ

Cu trupul meu—vor plânge. Ori vor râde.