Poezie Povestirea lupului

Eram un lup gonit de soarta mea.

Cu nimeni nu făceam prietenie:

Tot mă temeam – să nu-mi daune mie.

Eram un lup gonit de soarta mea

Chiar din copilărie.



Colţos şi mândru veşnic mă aflam

Adăpostit în solitaritate;

Retras din toţi şi nelegat de toate.

Eram colţos şi colţii arătam

La fiecare-n parte.



Uram prostia şi trădarea tâmpă;

Uram un bou, o oaie, porci uram;

Cu ura şi cu colţii-i doboram.

Uram prostia şi trădarea tâmpă –

Muşcând, scuipam.



Eram un luptător destul de dârz;

Doream o lege aptă-ntre jivine,

Dar câinii se-nhăitau şi dau spre mine...

Singur eram - mă retrăgeam tot dârz,

Doară cu coada între vine.



Odată mă-ncleştară mărginiţii –

În singurarea mea m-au copleşit:

Am fost lovit, împiedicat şi tăvălit...

Mă gâtuiau, mă ucideau urâţii

Ş-urlai din suflet şi din gât.



Dar cine să ajute un biet lup,

Trăit doară în luptă singulară?

Şi am simţit – prostia mă omoară!

Căci sunt atât de singur, singur lup

Şi-am plâns întâia oară.



Doar Domnul mă-auzi şi ca pe-un ţânc,

Lupoaica cum îl scoate din arsură,

M-a smuls din astă cruntă bătătură;

M-a ridicat Domnul ca pe un ţânc

Şi colţii ca şi lacrimi îmi căzură!



Mă mângâi şi am simţit – nu-s lup!

Ci sufletu-mi zvâcni spre cer, înalturi

Şi începui să-nvăţ zborul cu salturi,

Căci nu mai sunt, căci nu sunt sărman lup,

Sărmanul lup ce urlă înspre garduri.



O pasăre devin şi mi-e tot una

De lucitoare-oi fi ori nu sub Soare;

Dar ştiu – aripa-mi va putea să zboare!

O pasăre devin şi mi-e tot una

De-s cintezoi ori că-s privighetoare:

Că-a Domnului sunt zboru-mi şi cântare!