Poezie Povestirea bourului negru

Ieși-mpăratul violet

La goana bourului tainic:

A împărțit gonași discret

Pe urma lui să meargă trainic.



Se-mprăștiară repezit

Gonași la sunete de goarne

De-i culeg pasul repezit

Și strălucirea lui de coarne.



Aici copite au străpuns

Șalinca-mpestrițată-a luncii,

Iară aici a stat împuns

De parcă numărase cucii.



Aici o baligă-a scăpat,

Iar colo-n umbră rumegase...

Ah, violetul împărat

Oricare pas îi numărase.



Că el în zare a privit,

C-a scărpinat spinarea lată,

Oricare gând i-a socotit,

Să-l vadă-nconjurat odată.



Dar îi scăpa din nou și iar

Craiul scăpa și el sudalme

Și clănțănea arma-i avar

Sărind ca apucată-n palme.



„Te voi cuprinde-n fala mea

Cu înțelesul de emblemă,

Iar capul tău pe lance-a sta

La goană de azi fiind o stemă.



Din cornul tău făcându-mi glas,

Îmi voi gorni clar sărbătoarea,

C-a stat sălbătăcitul pas

Și pleata ta mi-i șezătoarea.”



Sec au trecut hăitașii săi,

De au ieșit la codri-n poală...

Pleca-mpăratu-n timpii săi

Cum și-a venit - cu mâna goală...



Dar auzi țaru-nstelat

De goana ast nereușită

Și din hlamidă-ntunecat,

Și cu hlamidă înnegrită,



El se porni dibaci pe drum

Ca fiara neagră el trecuse,

Părândui-se că acum

În ținta lui ea încăpuse.



Vedea de flori un cimitir

Pe unde bourul în coarne

Pământu-a rupt și urme-n șir

Fugite de la zvon de goarne.



Cu umbre-n umbre-l dibuia,

Cu luna nu-l lăsa în pace;

Iată că-l vede... iată-l ia...

Iar degetul e pe trăgace.



„Tu bour negru, ești ca prins!

Eu sufletul ți-aud fierbinte.

Și cum sunt rece, tu aprins,

Eu înțelept, tu fără minte.



Cum ager te-oi găbji cu glonți,

Ți-oi strânge sângele-n potire

Și îți voi tunde cârlionți

Pe mantie să mi se-nșire.



Eu vin, tu fugi, dar în curând

Vom deveni una în noapte.

Tu înșeuat, eu ție gând -

Imbold al facerii de fapte."



Și tot așa vorbind cu foc

Trecea poiană cu poiană,

Scotorocea din loc alt loc

Neoprindu-și zbuciumata goană.



Îl simte, vede, dar nu-i iar!

Iar patul i-asudat în palmă...

Dar iarăși nu-i - veşnic fugar

Îndepărtat de minte calmă.



Și iar hăitașii au ajuns

La poalele de codru-n vise.

Iar țarul negru-ncet s-a dus

Fără de fiara ce-o râvnise.



Ci bourul, în urma lor,

Sufla din greu cu ochii-n sânge,

Până-auzi cum un izvor

Singurătatea lui o plânge



Veni la apă-nsingurat

Să-și ude gâtița uscată

Şi lacrimi s-au amestecat

Cu apă vie și curată.



Tot bea, mugind încă a dor,

De liniștire și de pace;

Cu cât s-adapă din izvor

Iubrea lui mai mult îi place.



„Te liniștește, dragul meu,

I-a spus Izvorul cu blândețe--

Căci n-ai să iei din mine rău

Ci bea, mai bea din apa vieții.



Așteaptă Împăratul Sfânt,

Ce vine brusc cu dimineața

Și ți-a aduce pe pământ

Speranța, dragostea și viața.



Mai ostoiește-te puțin

Doar sincer inima deschide

De ți-a pleca orice suspin,

Căci dragoste îți va aprinde.



Așteaptă Împăratul drag

Ce-a revărsa darnic lumina

Și vei primi larg peste larg

Și căi ce nu suportă tina.”



Se-nfipse bourul în loc

Tot fremătând a nerăbdare.

Privind cu dor a zării foc

În care dimineața-apare.



Ci iată roua-n curcubeu

A tresărit în ziua nouă

Și roua e în cer mereu,

Și cerul este-n dor de rouă.



Dar bourul a stat timid

Și a privit speriat în lături:

„Căci sunt atât de necioplit

Ieșind din nebunite pături.



Căci dacă-n noapte negru-am fost

Luminii care-o-i fi eu roadă -

Buhai înnebunit și prost,

Mătăhăind posac din coadă.”



În a izvorului luciri

Botul de fiară îşi ascunse

Și-a înlemnit... căci în priviri

Un cerb de-argint îi apăruse!