Poezie Credinţa (8)

Colos cenuşiu plămădit din granit,

Cu nori şi cu vulturi pe frunte,

De veacuri şi veacuri mereu neclintit

Se-nalţă magnificul munte.



Îmi umplu privirea de el, copleşit,

Strivit de statura-i imensă,

Şi-n chinga micimii mă simt stingherit,

Cuprins de o teamă intensă.



Însă, deodată, în duhul înfrânt.

În mult prea umila-mi fiinţă,

Coboară o forţă venind din Cuvânt,

Puterea numită credinţă



Şi vajnicul munte devine stingher

Chircindu-şi trufia spre poale,

Căci pot cu credinţa primită din cer

Să-l mătur, să-l mătur din cale.



Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu

Sădindu-ne-n inimi credinţă,

Ştiind că prin ea, în furtună, mereu

Putem să avem biruinţă.



Purtăm rădăcina credinţei în noi,

S-o creştem cu multă migală,

Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,

Ferind-o de orice-ndoială.



Căci prin credinţă, tezaur de preţ,

Crescut din divinul grăunte,

Eu pot să cutez, să rostesc îndrăzneţ:

Eu cred,deci tu mută-te, munte!



Amin

Vulcan, 23 oct. 2010