Poezie Tragedie fericită

Atâta ură-o bântuia

Că ea, scriind, tocmai turba.

În foaie litere a-nfipt

Şi le-a tăiat, bătut, le-a fript.

Întreaga ură ce-o încinge,

Sugrumă foaia, muşcă, frige.



E tot. A spus ce-a vrut. E tot:

El pentru dânsa este mort –

Ea l-a iubit aşa de mult,

Iar el a amăgit-o „cult”.

Ce ticălos! Minţea ascuns,

Dar azi o limbă tot i-a spus!

De-acuma, Doamne, mai departe

Fă Tu să fie pe dreptate!

Adio, deci, plicu-i lipit

Şi i-l trimit cu un stupit.



Trecu o zi, trecură trei

Şi alte gânduri îi vin ei:

Dar dacă totuşi e minciună

Acea poveste de sub Lună?

C-această săltăreaţă limbă

Cu bârfele cam des se-mbibă...

Dar ce e scris cu-atâta foc

Nu îl mai ştergi nici cu-un mijloc...



Veni şi ziua-n săptămână

Când soţu-i trebuia să vină.

A zdruncinat-o soneria –

Ea tremurândâ ca făclia,

Deschise uşa, fâstâcită,

Privindu-l deznădăjduită.

Mai n-o trecură şi sudori

Văzându-l cu-un buchet de flori.

El o cuprinse fericit.

Nădejde: „Plicul n-a primit!!!”

„Iubit-o-ţi mulţumesc nespus

Pentru scrisoare-ţi minunată

Care a fost aşa bogată,

Şi-aşa de multe ea mi-a spus!

C-am fost şi neatent şi rece,

Şi nu aşa, şi nu aşa...

Dară acum m-oi îndrepta

Iar supărarea ta va trece!”



„Eu... am aflat... – nimic nu-i drept...

Şi vipere mă muşc în piept...

Te-am ofensat, poţi să mă cerţi...

Nici n-am crezut, că-ai să mă ierţi!..”



„Ce spui, iubit-o, vinovat

Sunt numai eu. Tot ocupat...

Iar tu aşa de blând mi-ai zis!

Ce bine totuşi că mi-ai scris!..”



Ei, bine să-i lăsăm pe-o zi,

Căci ei n-or spune multe.

Şi

Îi vom vedea mai domoliţi.



„Isuse, am să-mi ies din minţi!

Oare gunoiul ce-am stupit

Să-l facă-aşa de fericit?

E imposibil! Eu nu cred,

Cum să-l întreb, că simt, mă pierd.”



„Iubite, spune, din scrisoare,

Ce te-a uimit mai mult, mai tare?!”



Zâmbi cu faţa lui domoală:

„Măcar că foaia era goală

În sufletu-mi şi în privire

Se revărsa aşa iubire!!!”



Am vrut să fac o tragedie,

Viaţa, însă, e prea vie.