Poezie RANDUNICA (2)

Mai demult o rândunică, avea-n cuibu-i şase pui.

Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.

De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal şi vale

Hrană pentru puii ei...

S-a culcat ades ea nemâncată,

Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nicicând,

Dintre pui s-adoarmă vreunul, ars de sete sau fămând.

Nici n-a fost mai mândră mama dintre ea-ntre rândunici,

Când văzuse-ntr-o zi, că puii se făcuseră voinici.

Şi n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,

Până când pe fiecare pui, nu l-a învăţat să zboare.

Dar când toţi puteau să plece, încotro vroiau sub slavă,

Rândunica istovită, a căzut în cuib bolnavă.

Şi cu ochii plini de lacrimi, ţintă-n ochii fiecui,

Zise celor şase pui:

"Dragii mamei, eu de-o seară, simt în inimă un cui.

Apripile greu mă dor, şi nici vorbă să mai zbor.

Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,

Să găsesc într-una hrană pentru voi.

Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamei, se cuvine

Mari, cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine.

Şi ca nimeni dintre puii-mi, să nu simtă că mi-e rob,

Fiecare să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob.

Ale voastre şase boabe, milostive mă vor ţine

Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăşi bine."

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui.

Şi-au adus vreo şase zile fiecare bobul lui.

Mai departe însă puii, beţi de-al slăvilor înalt,

Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,

N-a mai dus niciunul bobul, şi uitata mucenică,

A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică.



Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă.

Orişicui ai sta să-i spui,

Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui.

Însă zece pui adesea, nu pot toţi hrăni o mamă!



De trăieşte-a ta măicuţă, îngrijeşte-o cu iubire.

Ca albitu-i cap să-şi plece, spre odihnă-n nemurire.