Poezie De sus din cerul cenuşiu

De sus din cerul cenuşiu

Zăpada cade ne-ncetat.

În casă, umbrele-nserării

Tiptil, sfios s-au strecurat.



Tăticul stă privind pe geam.

Cu gândul dus departe.

În faţa lui, ca de-obicei,

Deschisă stă o carte.



Pe jos se joacă Mihăiţă.

Cuminte, fără gălăgie.

El ştie: când citeşte tatăl,

Tăcere trebuie să fie.



Dar iată ce-a văzut ştrengarul

Că tatăl său nu mai lucrează.

De aceea vine lângă el

Şi la picioare i se-aşează.



Apoi îşi reazămă uşor

Căpuşorul lui cu bucle brune

De-ai săi genunchi. Aşteaptă-un timp

Apoi încet de tot îi spune:



"Tăticule, aş vrea să ştiu,

De ce al nostru Domn iubit,

Născutu-sa pe vreme rea

Şi primăvara a murit?



Apoi de ce a trebuit

În iadul groaznic să coboare?

Mormântul nu era de ajuns?

O spune tată, de ce oare?"



Tăticul lui ca dintr-un somn

Atuncea se trezeşte.

Priveşte-n jos spre fiul său

Cu dragoste-i zâmbeşte.



Atunci când Domnul s-a născut

S-a-nfiorat întreaga fire

Pământu-ntreg a îngheţat

Când a primit această ştire.



Că Dumnezeu, Isus Hristos,

Iehova cel de trei ori sfânt,

Veniva-n chip de copilaş

Să locuiască pe pământ.



Că oamenii îl vor urî,

Şi Îi vor face ades să plângă.

Şi-atunci când El va încerca

Sub harul Său pe toţi să-i strângă,



Ei toţi îl vor scuipa râzând,

Şi tot râzând l-or biciui,

Şi tot bătându-şi joc de El

Pe-o cruce îl vor răstigni.



Şi cunoscând acestea toate,

Întreaga fire-a suspinat.

Suflat-a vântul cu putere

Şi frunzele s-au scuturat.



Şi chiar când norii grei şi negrii

Cu timpul s-au mai risipit,

Şi steaua cea strălucitoare

Pe cer deodată s-a ivit,



Tot trist şi gol era pământul

De flori şi frunze despuiat.

Aşa s-a întâmplat atuncea

Când Domnul nostru s-a-ntrupat.



Iar mai apoi, când fu să moară,

Întreaga fire s-a trezit.

Şi toate florile din lume

Mormântul l-au împodobit.



Lucit-a soarele mai tare!

Şi cer şi ape şi pământ

S-au bucurat că Domnul dus-a

Păcatul lumii în pământ.



Dar Domnul n-a rămas acolo!

A coborât mereu în jos.

Şi a străpuns întreg pământul

Până la miezul lui focos.



A luat mulţimea de păcate

Cu care greu s-a încărcat.

Şi lui Statan negru de ciudă

În cap pe toate i le-a aruncat.



Şi-astfel păcatul ce de veacuri,

Pământul crunt l-a chinuit,

Prin jertfa lui Isus Mesia

S-a-ntors de unde a venit.



Aşa a fost, copile dragă!

Şi-acuma, hai să-ngenunchem.

Şi-astfel recunoştinţa noastră

Lui Dumnezeu să-I arătăm.



Şi în tăcerea calma-a serii,

Căpuşorul brun şi inelat,

Şi capul blond al lui tăticu

În rugăciune s-au plecat.