Poezie Al nopţii glas

Eu nu m-avânt în lumea de-ntuneric

Şi nu râvnesc la ce în lume-i rău.

Când sună surd al nopţii glas himeric,

Prefer să dorm, să n-aud glasul său...



Eu nu privesc ce viaţa îmi oferă

În loc de tot ce ştiu că este sfânt,

Şi n-aş lăsa a vieţii bună sferă!

Nicicând, n-aş da nimic pe-acest Pământ!



Privesc spre cer şi inima îmi zboară

Cu gândul sus, spre alte galaxii...

Aştept cu dor ca dulcea primăvară,

Să vină iar cu-a sale armonii!



Privesc spre nori, dar inima-mi slăbeşte,

Când totu-n jur mă cheamă în noroi!

Eu nu aş vrea... Chemarea însă, creşte...!

Eu văd că-i cald, dar ştiu că este sloi!



Mă lupt cu greu să fiu lumină veşnic,

Oricât de-adânc ar fi al lumii hău!

Când sună surd al nopţii glas himeric,

Prefer să cânt! Să n-aud glasul său!