Poezie De ce? (13)

De ce-i atâta luptă grea

În astă’ lume-ntinsă?

De ce mereu, ca fulg de nea,

Îmi zboară fericirea mea,

Se duce neatinsă?



Cu aripi tari, de vultur greu,

Se duce-n sus în zare…

Pe ceru-albastru-marmoreu

Se-nalţă-ncet, cu dorul meu,

Cu aburii din mare…



De ce-i atâta de luptat

Pe calea de credinţă?

De ce durerea, ne-ncetat

Pătrunde-n sufletul uscat,

Şi greu, am biruinţă? …



De ce pe ceru-nalt, senin,

Cand soarele luceşte,

Cu raza albă ca de crin,

Când roua se aşterne lin,

Şi câmpul umezeşte,



De ce atunci, ca tristul gând

Ce inima-pătrunde,

Se-nalţă nouri spumegând

Şi-acoperă tot cerul blând,

Şi soarele ascunde? …



Când fapte bune, să faci, vrei,

Cu gânduri de căinţa,

Şi freamătul uşor din tei,

Şi apa rece cari o bei,

De rai iţi dă dorinţă…



Atunci dar, ca un rece vânt,

O grea dezamăgire,

Îţi fură tainic al tău gând,

Îţi risipeşte tot ce-i sfant,

Şi-a inimii iubire…



În faţa ta un chip fioros,

Se-arată, ca de taur,

Te amăgeşte că Hristos

Nu va primi un păcătos

În patria de aur…



Şi tot “de ce?” te-ntrebi mereu,

Pentru că-i grea credinţa…

Dar bunul nostru Dumnezeu,

Ne-a spus că-n chinul cel mai greu,

Ne-aduce biruinţa!



Şi nu va trece-al Său cuvânt!

Chiar cerul şi pământul,

De-ar trece ca un fir în vânt,

El nu va trece, căci e sfânt,

Şi sfânt Îi e Cuvântul!



Să nu ne-ngrijorăm, spunea,

De ziua cea de mâine,

Căci viaţa, El ne-o va ţinea,

Şi ce a spus va rămânea,

În veci, cum El rămâne!



De-acum dar fraţii mei iubiţi,

În orişice-ncercare,

În duh să fim mereu uniţi,

Şi-n orice faptă, cârmuiţi,

Vom fi de braţul tare.



Şi-n orice clipă, mulţumiri,

Să-I aducem lui Isus,

În fericiri şi-n prigoniri,

Să ridicăm spre cer priviri

Către patria cea de sus!