Poezie În Ghetsimani (1)

Începe straj-a treia, o noapte-naintată,

Viaţa e învinsă, se pare c-a murit;

Natura toată doarme de noapte mângâiată,

Iar cerul cel albastru cu stele e stropit.



Afară în grădină, retras din gloata multă,

ISUS se roagă singur, cu faţa la pământ,

Natura în tăcere cuvintele-I ascultă,

Sorbindu-I, îngrozită, cuvânt după cuvânt.



Din negura tăcerii deodată se ridică

Stăpâna nopţii, luna, pe cerul înstelat

Şi stropi, din ochi se vede, cum lui ISUS Îi pică,

Pe care-n grabă-i soarbe pământul însetat.



"Ah, Tată, de se poate, departă de la Mine

Paharul ce M-aşteaptă, scuteşte-Mă de-a-l bea,

Mi-e groază, ah, şi tremur, de clipa care vine,

Dar totuşi, să se facă în toate voia Ta!"



În cer pătrunde glasul, iar cerul se-ngrozeşte,

La heruvimi pe buze cântarea li s-a stins;

"Ah, Tată, din'nălţime, la Fiul Tău priveşte,

E ceasul greu din urmă, durerea M-a cuprins."



Din cerul plin de doliu, un înger se coboară,

Trimis ca să-ntărească pe Cel îndurerat,

Dintr-un potir de aur putere Îi măsoară,

Să poată duce crucea cu-al lumii întreg păcat.



În clipa următoare, mulţime înarmată,

Vociferând Îl leagă la fel ca pe-un tâlhar;

Greşeala tuturora s-o poarte I-a fost dată,

Să cadă greu sub cruce, urcând-o pe Calvar.