Poezie Cele două spice

Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,

Răsăriseră vecine, două spice de secară:

Unul cu grăunţe grele, aplecându-şi a lui frunte,

Celălalt, cu fruntea-n slavă, neavând nici un grăunte.



"Vai de tine,

Măi vecine,

Zise mândru spicul sec,

Eu, pământului ca tine

Nu pot fruntea să mi-o plec,

Când ştiu bine cine sunt

Între cer şi-ntre pământ."

Spicul plin, la toate-acestea,

N-a răspuns nici un cuvânt.



Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod

Îngânfat peste măsură, deşi n-avea pic de rod,

Zise puiului ei mic,

Arătându-i-l pe spic:

"Puiul mamei, ţine minte,

Să nu zici că nu ţi-am spus,

Nici un spic cu rod nu ţine

Îngânfată fruntea sus,

Decât spicul ce pe lume

Nimic cu el n-a adus."