Poezie Atotştiutorul

Când doarme luna cea răzleaţă

Pierdută-n lumea de visări,

Când doarme gândul fără şoapte

Şi valurile dorm pe mări,



Când doarme luna cea răzleaţă

Şi frunzle cu al lor cânt,

Când pare a nu mai fi viaţă

În ceruri sus şi pe pământ,



Când dorm planetele uitate,

Cu roiul lor de satelţi,

Când dorm cu frunţile plecate

Chiar brazii cei îmbătrâniţi,



Te furişezi în al meu suflet

Însângerat pe-al vieţii drum,

Punând hotare l-al meu umblet,

Răspunderi vrei ca să-mi asum.



Zadarnic, Doamne, m-aş ascunde

În locul cel mai tăinuit,

Căci ochiul Tău cel Sfânt pătrunde

Şi orice gând mi-e dezvelit.



Căci Ţie-Ţi sunt supuse toate

Şi cugetul ascuns din om,

Tu lumile le pui pe roate,

Tu mişti şi astru şi atom.



La glasul Tău se strâng luceferi

Şi luna se opreşte-n drum,

Pământul printre aştrii teferi

La glasul Tău se face scrum.



La vrerea Ta se mişcă toate,

Se-ntoarce vremea din neant,

Din pulbere Tu poţi a scoate

Un cer frumos, de briliant.



Că toate Ţie-Ţi sunt supuse,

Şi frunzele ce cad din pom,

Tu mişti şi vremile apuse,

Şi inima-mpietrită-n om.