Poezie romanţa omidei îndrăgostite

Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am întâlnit?

Cum ne priveam timizi...

- cum tremuram în vânt, îndrăgostit -

Cum nu ştiam că suntem doar omizi.

Pădurea pe atunci, nu era de fapt, o pădure.

Era doar un copac mic şi uşor

ce se-ascundea printre atâţia, alţi copaci

care se ascundeau la rândul lor

printre copaci. Se ascundeau de Om.

Pădurea, pe atunci era un simplu pom.



Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am căsătorit?

Cum ne priveam timizi...

Cum căutam copacul nostru înflorit,

cum nu ştiam că suntem doar omizi.

Pădurea în acel moment n-a fost pădure.

A fost un templu minunat,

unde copacii care încă se-ascundeau,

cu toţii braţe înverzite-au ridicat

şi-au recitat psaltirea-ntreagă.

Şi de atunci, încă se roagă.



Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am născut din nou?

Cum ne priveam timizi...

Cum ne strigam pe nume, cu ecou...

Cum ne-am văzut unul pe altul: doi fluturi translucizi.

Pădurea din acel moment nu a mai fost pădure.

A fost doar un tufiş, fiindcă o priveam de sus,

tufiş ascuns printre atâtea alte mici tufişuri

ce pictau umbre lungi peste pământul în apus.

Deşi a fost pădurea în care am trăit,

de-atunci, faţă de ea noi am murit.



Ţi-aduci aminte Cine ne-a născut din nou?

Cum S-a atins de-al nostru trup-mormânt,

şi cum ne-a scos din acel mic cavou,

şi ne-a mutat în cer de pe pământ?

Ţi-aduci aminte de Hristos?

Ţi-aduci aminte cât e de frumos?