Poezie Când am primit Lumina

Ap 1 : 7



Când am primit Lumina,

Am simţit durerea răstignirii, în adâncurile firii...

Şi marea vuia şi totul în juru-mi striga:

Iertare!

Înaltul, înaltul mă-mbrăca în dulce-nfiorare,

Te-ai înalţat şi mi-ai deschis cărare,

Prin jertfa Ta cea mare, spre veşnicii…



Cine sunt eu, o, Doamne ca să priveşti spre mine,

Când ştii c-am bătut cuiul în talpa Ta Divine?

Lăcaşul nemuririi…prea mult să înţeleg,

În firea mea-mpărţită, jumate, sau întreg?

Cum poţi uita Tu ura ce a mocnit ca jarul

Şi idolii din mine ce-au pângărit altarul,

Fiinţei Tale Sfinte? O, iartă-mă Părinte!



Ca un leu, fiara pândeşte s-atace,

Pe toţi acei ce încă, nu au odihnă, pace…

Puterea Ta o, Doamne, să se reverse-n lume,

Tu, Miel Divin ce fruntea Ţi-ai aplecat supus,

Transformă azi destine şi dă-le un nou nume,

Împaca-i azi cu cerul, prin sângele Tău curs…



Câtă durere-n lume şi lăcomie, ură,

Ce seacă de putere, găseşti la orice pas,

Transformă tu acestea într-o smerenie pură,

Răsune peste veacuri al mântuirii glas…

Şi lumea să-nţeleagă, o, Domnul meu din slavă,

Că fără Tine totul, e-o alergare slută

Spre nicaieri…



Cu paşi grăbiţi se-apropie fiara şi în drumu-i,

Lasă pârjol şi moarte, copii fără de mame,

Oriunde-ndrepţi privirea, vezi secetă şi foame,

Pământul… anarhie, molimi, razboi, dezastru.

Ce dulce va fi clipa pentru acei ce-n cer,

Vor fi găsiţi în Cartea Vieţii, ca răsplată,

Primi-vor veşnicia… Călcând pe efemer,

Cu Mielul într-un glas, striga-vor: “Ava- Tată!”



5/09/2010, Barcelona