Poezie De câte ori cuvintele n-ajung

Sunt om şi dor, şi fiinţă, şi scânteie

Şi viaţă sunt îngemănată-n timp.

I-am venerat pe zeii din Olimp

Că n-au ştiut nicicând tristeţea ce e.



Tristeţea mea ar fi crescut un munte

Lăsând Olimpul doar o biată stâncă.

M-am cufundat în liniştea adâncă

Să uit de zei, Olimpul şi de multe.



Mi-am angajat cuvântul ajutor,

Să-mi umple nopţi ce s-au golit de vise

Şi-n versurile ce-au rămas nescrise

Să plângă el atunci când îmi e dor.



Dar e şi dor pe care el nu-l ştie,

Tăcerea lui deschide porţi la rând

Prin care suferinţele pătrund

Şi lacrima din ochii mei învie.



Ascuns în taina sacră-a unui plâns

Încerc tristeţea gândului s-alung,

De câte ori cuvintele n-ajung,

O lacrimă e singurul răspuns.