Poezie Păcătosul în adunare

În biserică la noi

Vin românii,... vin şuvoi;

Însa mulţi, cum vin, se duc...

Mâtuirea n’o apuc-

Pastorul vorbeşte clar.

E mesajul sfânt, un jar.

Corul cântă-nflăcărat,

Păcătosu-i tulburat...

Niciodată pe pământ ,

N-a auzit Cuvântul Sfânt.

Stă şi ascultă încremenit,

Cum să ajungă un mântuit...?

Cum, că numai pocăinţa,

Împreună cu credinţa,

Într-un mod miraculos, îl schimbă pe păcătos.

Că acea tainică lucrare, de înviere, prin Cuvânt,

Şi cereasca strămutare, o face doar Duhul Sfânt.

Şi când totul s-a înnoit,

Lumina te-a învăluit...

Sensul vieţii s-a schimbat,

Cerul întreg s-a bucurat.

Dar deodată, sora ‘X’

A mişcat parcă-nadins...

Mâna încet şi-a ridicat, faţa şi-a examinat...

Ochiul omului pierdut,

Se contractă brusc, mărunt...

Pe retină dureros, l-a împus ceva odios...

Mâna ce s-a ridicat, faţa ce s-a examinat,

Nu-i privelişte cerească,

Dimpotrivă,... e lumească.



El se uită mai atent...

Zice că ascultă, - aparent...

Dar aici în adunare, este un contrast prea mare.

Bietul om e consternat.

Din tot ce s-a predicat, a-nţeles că un pocăit,

Pentru lume, a murit...

Rând pe rând iscoditor,

Ochiul lui sfidător se opreşte , cântăreşte si continuu se roteşte:

Vede femei îmbrăcate

Cu fuste ciudat crăpate...

Stau picior peste picior, şi se uită sfidător...

Ruj si ojă, fard, vopsele,

Mâna plină de inele...

Capete descoperite,

Feţele sunt demenţite...

Şi cu ochii încreionaţi

Ca un ou de Paşti pictaţi...

Manechine de salon,

Chiar aici lângă amvon.

Gâtul adânc decoltat,

Cu un lanţ înconjurat

Sau mărgele şi cercei...

Totul, tot ca la atei.

Tinere oxygenate,

Batrânele şamponate,

Pălăriile groteşti,

Cum să nu te poticneşti ?



Nişte măşti din lumea mare,

Stau aici nepăsătoare...

Spirite rebele, seci,

Împotrivitoare în veci.

Şi Satana mâniat pe pastorul devotat,

Care-i clatină domnia...

Şi-a ales el strategia...

Câteva le-a pus în cor,

Foarte aproape de păstor...

Pe altele înfuriate, printre fraţi le-a împrăştiat

Monumente de mândrie,

Dezmăţ şi ipocrizie...

Iar în ultimă instanţă,

Prostie si aroganţă.

Păcătosul a plecat profund decepţionat,

Si cu sufletul mâhnit, derutat şi poticnit...

Cu urechea-a ascultat, cu ochiul a cercetat...

Însă mintea, s-a blocat!

N-a găsit corespondenţă între ce numin esenţă

Şi aşa zisa aparenţă...

Cât de minuat era, dacă nu se poticnea...

Dar mai minunat ar fi, dacă nu s-ar mai găsi

În locul de slujire, pietrele de poticnire...

Doamne, bunule Părinte, Te rugăm să iei aminte,

Şi în îndurarea Ta, curăţă Biserica!