Poezie Mai este timp

Oare viaţa ta este doar o întamplare?

Te-ai gândit vreodată de ce rana doare?

Ai privit răsăritul de soare, după o furtună?

Ai simţit ce grea e povara, când răul în tine se-adună?



Să fie totul venit din neant, din abis

Şi umbletul taău, peste veacuri, să rămână de-a pururi un vis?

Unde se duc sentimente, trăiri şi vorbe şi patimi,

Un haos de gânduri, de fapte şi datini?



Să fii doar inerţie într-o bezmetică lume,

O energie slabă, ce licăre şi apoi apune?

Un val ce se înalţă semeţ peste ape de mare,

Ce uită c-a fost un picur finit, cândva în izvoare?



Oare viaţa ta a început şi se termină aici?

Unde dispare inocenţa şi zâmbetul pur, tu ce zici?

Când pasul tău indecis a început să calce pământul

Şi glasul tău firav a învăţat să pronunţe cuvântul…



Ce mână te-a creat din nimic şi te-a înzestrat,

Cu puterea de a discerne între bine şi rău, fals şi adevărat?

Există un singur răspuns şi acesta prin har,

S-a revelat mulţimii, când Isus a murit atunci la Calvar.



Oare viaţa ta este doar o întâmplare?

Din perspectiva unui munte, privind, eşti o grandoare,

Semeţ priveşti spre valea ce pare aşa de-adâncă

Şi te mândreşti cu starea-ţi de piatră şi de stâncă…



Dar ia coboară-ţi eul şi fii în univers un fir de praf!

În empirismul tău, cum vezi acum înaltul? Eşti doar un epitaf,

Gravat în Cartea vieţii! Doreşti să fii aici o vagă amintire,

Sau prin credinţa în Isus, o stea -n Nemărginire?



Mai este timp să cugeţi, s-alegi, cât încă mai e har,

Dar nu-aştepta prea mult, gândeşte-te că fiecare zi sub soare e un dar,

Cu fiecare clipă care trece, nesimţit peste a ta fiinţă,

Te-apropii de tăcerea infinită-n neguri, sau de Lumina veşnică, în biruinţă…



01/07/10, Barcelona