Poezie BOGATUL ŞI LAZĂR (2)

Şi a fost cândva, odată,

Mai spunea Isus,

Într-o vreme-ndepărtată

Un bogat ce niciodată

Nu privea în sus.



În trăirea-i egoistă,

Chefuind de zor,

Nu ştia că-n jur există

Oameni cu o viaţă tristă

Şi cu răni ce dor.



Şi, plutind pe-a lumii spume,

Omul cel bogat

Multe-avea, dar n-avea nume,

Precum Biblia ne spune,

Şi trăia-n păcat.



Lângă poarta boierească,

Lazăr cel sărac

Coji căuta ca să găsească

Şi o vorbă prietenească

Dar nu s-a-ntâmplat...



În belşug de vin şi pâine

Omul petrecea

Fără grija cea de mâine,

Iar lui Lazăr câte-un câine

Bubele-i lingea.



Dar cu vremea trecătoare,

Lazăr a murit.

Nici o bubă nu-l mai doare,

Foamea lui chinuitoare

Astăzi s-a sfârşit.



Iar din patria cerească,

De la Dumnezeu,

Veni garda îngerească

Pe sărac să-l însoţească

Sus în empireu.



Şi murit-a şi bogatul,

Şi l-au îngropat.

La pomană-a fost tot satul,

Dar nici slujba şi nici datul

Nu l-au ajutat.



Jos în locuinţa morţii

Demonii l-au dus.

Şi-ajungând în faţa Porţii,

Îngrozit de greul sorţii,

Se uită în sus.



Şi văzu o lume-n care

N-a crezut nicicând.

Şi ce-l miră şi mai tare:

Lazăr cel de la intrare,

Cu Avraam umblând.



El, care-a trecut prin lume

Fără rugăciuni,

El, bogatul fără nume,

Ce vorbea de Rai în glume,

Strigă din genuni:



"Abba, ruga mi-o ascultă

Dintre vâlvătăi!

Lazăr apă să-mi aducă

Şi-apoi spune-i să se ducă

Şi la fraţii mei.



Să le spună că există

Iad şi Paradis

Şi că teza ateistă

După moarte nu rezistă,

Doar cuvântul scris".



Varsă lacrimi de căinţă,

Mort şi totuşi viu,

Crede şi în pocăinţă

Şi vorbeşte de credinţă,

Dar e prea târziu.



El, săracul şi bubosul,

Lazăr cel murdar,

Ce-l descrie chiar Hristosul,

Reprezintă păcătosul,

Mântuit prin har.