Poezie Copilul Tău (1)

Cu duhu-mi copleşit de bucurie

La Tine vin Mântuitor iubit,

Trezeşte-n mine-un dor de veşnicie

Să uit pământu-acesta oropsit.



Eu străbăte-am cărările deşarte

Rătăcitor prin marele pustiu,

Cautând mereu urme ce-au fost trasate

Dar în zadar căci vântul sufla greu!



Mă biciuea atunci un vânt ferbinte

Şi soarele-mi brăzdease tinereţea

Dar am strigat Te rog du-mă la munte

Tu mi-ai văzut atunci Doamne dorinţa



Fă iar să fiu un tânăr în credinţă

În dragostea dintâi să fiu din nou

Să scap de vânt şi orice neputinţă

Să pot ieşi o Doamne din pustiu!



Să aflu drumul spre limanul sfânt

Unde drumeţii se grăbesc la apă

Să mă adap şi-apoi voios să-Ţi cânt

Căci viaţa mea înTine dă să-nceapă...



Am fost bătut de soare cu nuiele

Ce mi-a brăzdat fiinţa mea de lut

Parcă din mine, rupea bucăţele,

Lăsându-mă trântit pân la pământ!



Iar tălpile-au fost arse de căldura

Nisipului înferbântat şi crud!

Toate-acestea mi-a schimbat structura

Înţelegând că sunt numai pământ!



Când lutul meu se mistuia la soare

În seceta pustiului deşert,

Tu mi-ai trimis în duhul meu răcoare

Şi-am înţeles ce mult mai preţuit,



În focul dragostei pornit în mine

Tu ai venit iubite Salvator,

Şi mi-ai şoptit cu voce-a Ta-n suspine

Vino şi am să-ţi fiu ocrotitor!



Mai prins de mână ca pe un copil

Mi-ai arătat drumul spre nemurire

M-am proşternut naintea Ta umil

Să-ţi mulţumesc pentru a Ta iubire!



Dar buzele-mi păreau atunci uscate

Şi nu pute-am să mă desmeticesc,

Cuvinte nu găseam nici într-o carte

Să Îţi pot spune, că Îţi mulţumesc



Căci Tu mi-ai răcorit fiinţa-mi toată

Cu al Tău glas duios de Dumnezeu

De-aceea vin cu inima-mi predată

Doresc pe veci să fiu copilul Tău.





15.06.2010gl