Poezie deScriere

Doamne Tu nu eşti litere !

trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,

de ce Te-nchini ‘naintea lor,

de ce Te cobori în îmbrăcarea lor

ca-ntr-o vale ?





Literele-n română se adună aşa:

ca degetele într-o împreunare de mână,

când doi oameni se întâlnesc sau se despart

iar între ei stă linia aerului pe verticală,

împiedicând lipsa să-i doară.





Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz

să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,

gestul să-şi facă cuib într-o scriere:

cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.





Doamne Tu nu eşti scriere !

aşa cum norii n-au nimic a face cu litera “n”,

nici trupul meu cu imaginea lui,

sau darea din cap cu sunetul “nu”.





Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine

ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei

şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,

în trupul rostit al unor idei.