Poezie Mă iartă tu, copile...

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii

Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti,

Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii,

Când toate par să fie normale şi fireşti.



Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn

Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier…

Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,

Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer.



Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit,

Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere.

Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit.

O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere.



Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară,

Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi.

Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară,

Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.