Poezie La mormantul pastorului Nicu Iliesi

Ne-mpotrivim, prin luptă, disperării

Când îi simţim în viaţă muşcătura

Şi căutăm răspunsul întrebării:

Cât poate arde flacăra durerii

Şi cât putem să îndurăm arsura?



Parcă am fi eroi de tragedie,

Purtând durerea-n noi, printre morminte,

Şi am purta şi-n inimă sicrie

De n-am avea din Cer speranţa vie

A mângâierii, mângâierii sfinte.



Necunoscute-s căile divine

Şi tot ascuns ne va rămâne nouă

De ce S-a hotărât să ia la Sine

Un tată şi doi fii, spre zări senine,

Rupând, astfel, familia în două.



Durerea despărţirii e cumplită

În inimile sângerând fierbinte,

Şi-n sfâşierea grea, nepotolită,

Se naşte întrebarea nerostită:

De ce? De ce? De ce, iubit Părinte?



Privind din Cer,divinul nostru Tată,

Şi fără a răspunde la-ntrebare,

Întinde mâna-I binecuvântată

Şi, mângâind, ne spune înc-o dată

Că despărţirea este trecătoare.



Da, în curând, păşind pe căi de soare,

Ne vom vedea din nou şi toţi vom fi cu

Isus Cristos la Marea Sărbătoare

În Cerul despre care cu ardoare

Vorbea de-atâtea ori fratele Nicu.



Ne despărţim, durerea ne apasă,

Dar lacrimile ni le şterge Tata

Căci în durere nicicând nu ne lasă

Şi ştim că cei plecaţi sunt azi Acasă.

La revedere, dragii noştri! Maranata!



Amin

Vulcan, 13 mai 2010