Poezie Pierzând ce n-am avut

Pe două silabe îmi odihneam ochii,

atunci când gândul mă închide în inima rece...

pecetluită cu lanţ greu eram; inima nu era a mea.

Am cutreiarat anotimpuri fără număr,

găsit, n-ai fost. Te risipeai într-un târziu...

fără să vreau, fără să ştiu.

Închisă de propriul gând, într-o inimă nărăvasă,

o inimă neîmblânzită...inima era a ta.

Surâsu-ţi în fiecare zi înflorea,

dar inima, suspina...auzeai?

După două draperii de mătase, ascundeam dragostea de tine.

Clipe umplute până la refuz în pocale cu senzuliatatea

cea fără mărginire, adunată din cauza fiinţei tale.

Nu mă doream aşa!

Simplu ar fi fost să privesc fără să văd. Însă...

nu toţi avem puterea să ne suprimăm esenţa.

Esenţa mea te descoperise pe tine,

când nici măcar tu nu te-ai fi descoperit.

Voalul unei dimineţi mohorâte

m-a dat sclava lubricului simţământ

de a mă descoperi pe mine însămi,

cum timpul tău nu-mi dăruia împlinirea.

M-am ales a fi ceea ce nici nu cunoaşteam:

o enigmă spontană, enigma mea şi...

enigma eram eu.

Încercam să mă iubesc, mai ales când vânturi atacau,

Şi grămezi de apă picurau peste mine...

Am iubit pe loc cuvintele cu care căutam să mă aflu.

Deja te uitasem...

Cât sublim ascundem în noi şi cât mister!...

Eu am spart poarta fiinţei în care m-am topit,

ca să fiu.

In odaia unde-mi plăcea să stau, acum răsună ecoul,

era obscur şi cald...acum, o fereastră deschisă primeşte vântul rece

şi-a făcut lăcaş unde obişnuiam să visez.

Uşa se deschide şi tresalt de mirare...

inima neîmblânzită este în prag...

la uşa mea, din odaia unde-mi plăcea să stau.

Era acolo aşteptând...într-o ultimă frază am spus:

„Prea târziu să fie...nu pot pierde ce n-am avut...

însă, mereu oamenii vor ce nu pot avea...

pierzând ce n-am avut vreodat’...

m-am găsit pe mine, în sfârşit...”