Poezie Sine alambicat

Motto:

Te reclădesc dintre priviri,

Te văd cum stai şi cum te miri...

Aceea pe care o pierzi,

Este aceeaşi ce-o visezi.





Potecile goale pe unde tălpile-au umblat,

Mă strigă înspre ele printr-un sunet plat

Trezindu-mă din prag de vise, ajunsă

În gerul unei realităţi pătrunsă.



Viitor de stele, de trecut prezent,

Într-a mea viaţă, fost mult timp absent...

Ce n-aş căuta să fiu în al meu rost...!

De unde n-am plecat, dar nici nu am fost.



Ajung acasă şi mă ascund în gând,

Versul se fărâmă în rând după rând...

Atât mă strânge focul care îmi dă lacrimi,

Încât nu recunosc decât dureri şi patimi.



Ce ştii tu străine ce-i în pieptul meu?...

Mă vezi ori habotnic, ori mă crezi ateu!

Astăzi pe sfârşite... o eră la final,

Mult ne pustieşte în suflet şi carnal.



Blestemate timpuri! Ne încolţesc rânjind...

Ne alintăm cu vorbe de adevăr minţind;

Mă privesc pe mine şi văd o lume-ntreagă,

Ca şi mine luptă, confuză să aleagă.



Curge peste mine culoare şi lumină,

Peste care vine o muzică divină...

Dintr-al meu suflu ţipă lung vocale

Într-o simetrie cu-a trupului petale.



Oare ştii cum este? Te-ai simţit cum mori?...

Ai reînviat asemeni unei flori?

Doar lumina curge prin corpurile noastre

Ţinându-ne în viaţa trăirilor albastre.



Nu ştii ce e viaţa şi nici nu-ţi bate capul...

Oricum n-o vei pricepe, chiar de-ai semnat contractul;

Doar o misiune cu toţii o avem:

Să aparţinem Vieţii, nu unui blestem!