Poezie Din inimă

în foşnetul de cifre să dispar,

n-am fost decât o urmă de tăcere...

viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,

unde ne sfârşeşte din durere.



„cândva” mi-a fost o vreme fără vreme,

sincopa mi-a cântat de două ori...

şi de atunci ea nu se mai teme,

zâmbind prin milioane de fiori.



tresaltă anotimpuri în culoare,

dintr-un pastel scrisori cum reapar

le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare...?

cum au murit, acuma trăiesc iar.



n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,

inconştienţa doare când te minte...

din prea multă iubire, el s-a plictisit,

iar eu rămas-am surdă la cuvinte.



întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,

tu inimă, ai acum puterea...

resetează planul prin care ai renaşte,

învăţând să îţi iubeşti vrerea.



azi e un mâine rătăcit care suspină,

ieri a trecut pe-aici un călător...

eu am ajuns... şi îl aştept să vină

să-mi dăruiască partea de care-mi este dor...