Poezie ÎNVĂŢĂTURI cu voce fără glas

Tot ce-am tăcut la timpul meu se frânge,

Tăcerea n-are nume şi nici vârstă...

Inima e cea care le strânge,

Iar trupul e cel care le gustă.



Roade-nveşmântate în pământ murdar,

Cerul mi le-a dat să mă hrănească...

Şi a curs un timp pân’ am ajuns la dar

Şi-am înţeles apoi că el o să mă crească.



Am fost o vină dintr-un neam nebun

Şi ispăşit-am vremuri infernale...

Dar dintr-un rău, Bine-am ştiut s-adun

Scriindu-mă prin ale vieţi jurnale.



Tăcerea mea e moartă când n-au rămas cuvinte

Şi trupul îmi vorbeşte când vocea n-are glas...

Fost-am peste viaţă de nunţi şi de morminte

Şi-am ajuns în ceasul care-a mai rămas.



Alerg spre sentimente şi ele mă doboară...

Sunt eu inveterată, sau ele prea haine,

Mă lasă fără haine şi-apoi îmi râd şi zboară...

Şi-am înţeles atunci, că nu-s decât decât ruine.



Chemat să îmi aducă o apă rece, grea

Duhul meu se-ntoarse rănit de omenesc...

Şi iar înţelesesem că n-am fost decât rea,

Tocmai pe el uitasem să hrănesc.



Durerea naşte vină, dar vina este Viaţă

Numai aşa te-apropii de Adevăr...

Ucide-ţi mândria trufaşă şi semeaţă

Şi vei gusta din al Vieţii măr.