Poezie Pocainta (2)

Cuvântu-a cuvântat – Lumina a învins

Şi haosu-n nonsens pierdut şi-n întuneric

A început să aibă pornirea de cuprins

Cu primul simţ ce spuse ceva despre durere.



Lumina scutura din umbre amorţiri

Şi tresărea începeri de gând cu noţiune:

Ce dureroase sunt fricoasele simţiri

Când disperarea ţipă întâia rugăciune!



Vederea şi-a deschis râvnirea înspre ţel,

Descoperind ideia cu-n spor de cunoştinţă,

Absurda-ntâmplătoare-a nimicului „defel”

Dispare fără urmă în raza de Credinţă.



Înmuguresc momente din zori de zori de zi,

În prima aşteptare prunc gângureşte dorul,

Rămâne fără noimă „a fi ori nu a fi”

Trăirea când aspiră cu-ntregul viitorul.



Ruina se destramă în mai puţin, nimic,

Rămân în cicatrice pustiurile sterpe,

Sună întâia notă a cântului de spic

Căci Viaţa totdeauna cu creşterea se-ncepe!



E primul nou şi-o clipă a devenit trecut,

Un mugure ce-aspiră înspre nemărginire...

Viaţa cuvântase-n neant un început

Şi Dragoste, Speranţă, şi-atâta fericire!



O cruce de lumină e centru şi reper,

Iar năzuinţa prinde distincţii de nuanţă,

Stropeşte răsărirea care ţinteşete-n cer,

Izvor de apă vie - o lacrimă de Viaţă!