Poezie Oasele albe din văile neamului

Dă din adânc umbrei mele, Doamne, sau din înalt

grăsimea jertfelor întru neprihănirea de neam.

Inimile să li se facă de om, din bazalt,

căci singur, putere nu am.



Mişcă Tu carul mare al gândului din nopţile reci,

întoarce-l cu osia înţepenită spre Tine.

Poporul meu stă pe ziduri de ură când treci.

Mi-e frică pentru el şi mi-e ruşine.



O solie dă-mi, învestitura Cuvântului Tău, poezia

care să ridice morţii cei vechi, să le redea

ţara din cer cu pomii, iarba, câmpia

pe care acum nu le mai pot vedea.



Şi ploaia binecuvântării Tale, mană, inimă sfântă

pătrunsă de fiecare până la sângele ei, până la vin

din cină de taină, până la azima trupului, frântă

de care toate, Doamne, se ţin.



Când va pricepe poporul acesta al meu, când va intra

în adâncimea şi înălţimea Cuvântului mântuitor?

Pune-le Tu în mână, pulsândă, inima Ta

ca o oglindă, să se vadă când mor.



Poate se vor întreba atunci, poate vor respira

altfel, cu plămânii cerului, cu nările lui,

şi vor învia, Doamne, vor învia

oasele albe din văile neamului.