Poezie Aroma de pământ a ierbii mele

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt

Şi de aroma de adânc a ierbii mele

Când iese înverzită din pământ,

Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,

Apoi rămâne să se înfiripe

În cel mai trist ungher al unei clipe.



Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem

Cum teme-se columba de hultani.

Sau zisa mincinoasă de-un om demn

Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.

De-alunecarea-n hăuri şi păcat

Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.



Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel

Ce-a mai rămas din grea călătorie

Şi felul meu, din felul cel de fel

Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!

Şi lin îndreaptă, verde, către stele

Aroma de pământ a ierbii mele.