Poezie Tăcerea nopţii

Tăcerea nopţii mă-nfioară

Şi-încet, din vălătuci de ceaţă,

Neguri adânci mă împresoară…

Trăirea mea simt cum se frânge,

Mi-e sufletul trudit şi plânge,



Ca un ecou subtil se-înalţă,

Se pierde-n galaxii de gheaţă

Şi eu, din ce în ce mai mic,

Încep să strig: “de ce?”

De ce atâta suferinţă

Şi ură, răzbunare? Toate dor!



Sunt doar o mică scânteire

Şi lupt să ard… Dar timpul zboară

Şi văd că întunericul de-afară,

E tot mai mare şi mai greu…

Cine sunt eu? De ce mă sting?



Căci am luptat cu vântul şi furtuna,

Am încercat din răsputeri

Să răspândesc lumina,

Încep să cred că totu-i în zadar…

Da, timpul! Timpul mă apropie de hotar…



Mai este mult până să plec acasă?

Aş vrea să plec, aş vrea să stau,

Dar simt că ceva tainic nu mă lasă.

Sunt lanţuri de iubire ce mă leagă,

Mai vreau s-aştept măcar o clipă-n prag,

Să luminez cărarea celui drag,

Ca să găsească drumul…



E noapte-afară, e târziu

Şi sufletul îmi plânge, e pustiu,

Din ce a fost a mai rămas doar scrumul…

Mai e o zi, un ceas sau poate-o clipă,

Să ard, să luminez, sau să mă sting?



Spre alte emisfere astăzi strig,

Privind prin neguri, lăcrimând uşor,

Zăresc o stea ce-apare după-un nor,

Lumina! Adevărul! Este Viaţa,

În apogeul nopţii, Dimineaţa…





12/04/2010, Barcelona